Miroase a vremuri noi. Asa ceva s-a mai spus (in 1996), dar atunci era vorba despre un presentiment justificat emotional, nu istoric. Acum e vorba despre fapte.
Acum e vorba despre restringerea PSD si de constringerea impusa de fiica emancipata a PSD-ului, societatea romaneasca. In 16 ani de dominatie, orinduirea nascocita de Ion Iliescu a contat pe nemiscarea mediului. A fost prima trasatura transportata genetic de grupul Iliescu, din comunism.
Grupul „celorlalti", prin care trebuie sa intelegem societatea romaneasca, a ramas fara definitie activa: o remorca docila care se supune, aproba si urmeaza. Singura vibratie admisa a fost consolidarea partidului. In 1991, la prima schisma, Iliescu si Roman au divortat din nepotrivire ideologica (socialism strasnic fata cu socialism sic). Autoritatea lui Iliescu s-a impus usor.
Partidul a ambalat imediat si a plonjat, cu nesat, in directie oligarhica. Anii 1991-’96 au fost epoca jafului. La sfirsitul lor, PSD era un mamut, neasemuit de bogat si nesimtit. PSD a scris de unul singur cuvintele „mare coruptie", formula care avea sa-i devina epitaf. Dupa esecul din 1996, PSD a supravietuit, iar, in bratele totemului Iliescu.
In 2000, cind a revenit la putere, partidul a facut o eroare fundamentala. Nu e de mirare. PSD secreta aroganta. PSD s-a crezut providential: un partid popular, bogat, inteligent, de mase, tehnic, european, national. Si stat. PSD n-a inteles ca, in 2000, n-a facut decit sa paseasca in golul lasat de deziluzia Conventiei Democrate. In 2004, procesul era incheiat. PSD nascuse oligarhia si o dotase cu un Sfint Patron: Adrian Nastase.
In aceasta pozitie, de mare fast si detasare, a fost surprins PSD de aparitia a doua noutati derutante. Mai intii, miscarea societatii. Fiind un clan programat pentru achizitie, PSD n-a inteles niciodata dreptul societatii l
