O marturisire

Prins vreo cativa ani cu redactarea unei istorii a plagiatului autohton, nici n-am bagat de seama paradoxul situatiei оn care ma aflam. Impresionat de bogatia materialului ce-mi statea la оndemana, aveam impresia ca оl stapanesc, desi eram, fara sa stiu, robul lui. Credeam ca multele exemplele descoperite si puse оn valoare ma plasau оn "miezul lucrurilor", cand de fapt ma tineau strategic la periferia lor. Caci plagiator оn sensul propriu al cuvantului nu e cel ce оsi trece pur si simplu оn seama bunurile intelectuale ale aproapelui, cat acela care o face fara a fi prins. Prinsii оngroasa randurile ageamiilor, ale fraierilor, ale amatorilor, nepriceputi a sterge complet urmele ce-i dau de gol. Ei sunt rusinati pe doua coloane оn ziare si reviste, оn brosuri si pe оncapatoarele pagini de internet, ei sunt tarati prin tribunale si eventual condamnati, dupa cum tot ei ajung оn perpetuitate pilde vii de conduita intelectuala reprobabila. Dar marii experti оn plagiat, singurii cunoscatori ai "secretelor" meseriei, au fost, sunt si vor ramane de-a pururi "negustorii cinstiti" de bunuri ale spiritului.

O istorie a acestei profesii ar fi trebuit sa-i aiba оn centrul atentiei tocmai pe maestrii оnfruptarii din ideile si cuvintele altora. Fiindca numai studiul atent al neasemuitei lor maiestrii ar fi putut sa arunce o raza de lumina asupra posibilitatilor si limitelor unei arte atat de pe nedrept dispretuite. Si, la un moment dat, am avut impresia ca eram pe cale sa-i cunosc mai оndeaproape. Asta s-a оntamplat cercetand Academia oratorilor filozofici, o veritabila scoala creata оn veacul al XVII-lea de magistrul Jean Oudard de Richesourse, care initia оn tehnica plagiarismului, definita ca arta de a culege din gradinile altora florile si fructele ce nu cresc оn propria-ti gradina. Оn manualul tiparit оn 1669, Riche