Poate mai nedreptatita si mai ignorata ca oricand, breasla artistilor romani contemporani incearca sa-si duca mai departe visul, visul Cenusaresei hulite careia i-a fost harazit sa stea la masa regilor. Numai ca, dintotdeauna, drumul breslei - al artistilor, in general - spre binemeritatul festin spiritual este presarat cu hartoape. La noi, chiar cu stanci de cremene, sustin plasticienii, dintre care unii fie "raman in atelier si lucreaza, dintr-un idealism cultural aproape eroic", dupa cum comenta, in paginile cotidianului nostru, aceasta stare precara un confrate al pictorilor, fie isi vand "talentul, creativitatea, viata unor patroni de firme publicitare, pentru a putea duce un trai peste medie", afirma, de curand, gravorul si pictorul Nicolae Aurel Alexi.
Asadar, cum incep si de ce se sting sperantele lor? Care este sansa artei contemporane autohtone de a se impune, de a fi promovata aici si in lume? A devenit institutia mecenatului o utopie? Este posibila o licitatie de arta contemporana si, mai presus de toate, este managementul artistic o cauza pierduta? Iata intrebarile care-i framanta pe manuitorii penelului, artistii invitati ai paginii noastre.
"Mai intai, am tot incercat sa ma fac pictor si n-am reusit", incepe Nicolae Aurel Alexi, care, in urma cu doua zile, a implinit 59 de ani (ii uram "La multi ani!"). "Dupa mai multe esecuri la examenul de admitere, am ajuns, in mod ciudat, in prima promotie a sectiei nou infiintate, cea de design", continua Alexi." Am avut o sansa extraordinara sa cunosc artisti adevarati - chiar daca era o sectie noua - printre care Paul Bortnovschi, Vladimir Setran, Ion Bitzan, Hainoroc Constantinescu, Gheorghe Visan... Nu mi-am gasit locul acolo, desi eram bine apreciat de profesorii mei; nu aveam o satisfactie speciala, asa ca m-am mutat la grafica cu toate ca, repet, dintotdeauna mi-am dorit sa fiu pictor. Am descop
