Cînd ne gîndim la operaţiunea mani pulite (cu mîinile curate), nu trebuie să ne vină în minte imaginile stereotipe cu împuşcături şi mafioţi, naşi cu ghiuluri şi reţele ascunse de putere. De fapt, mani pulite a vizat corupţia politică: finanţarea partidelor, mita mascată, fonduri speciale pentru cumpărarea politicienilor, dubla contabilitate, chestiuni de acest fel care au reuşit să dărîme un sistem politic. Cifrele sînt ameţitoare: 12.000 de persoane anchetate, 5 prim-miniştri acuzaţi, 3 condamnaţi. Partidul Democrat-Creştin, Partidul Republican şi Partidul Liberal s-au prăbuşit, altele au fost forţate să se reorganizeze. Şi totuşi, mani pulite nu a semănat deloc nici cu serialul Caracatiţa, nici cu Frăţia Inelului. În lumea reală, binele şi răul nu sînt atît de clar diferenţiate, corupţii nu se cer singuri la puşcărie şi totul se încurcă în chichiţe avocăţeşti, renunţări şi contraofensive. Iar, în ţări ca România şi Italia, corupţii deţin multă putere şi pot deturna orice. Nu vreau să compar ce se întîmplă acum în România cu ce a fost în Italia. Practic, nu am făcut decît primul pas şi nici măcar nu e clar că vom găsi resursele să-i facem pe următorii. Dar, cum spune proverbul chinezesc, un drum de o mie de mile începe cu primul pas, aşa că e bine să ştim cam ce ne aşteaptă. Deci, cîteva lecţii din Italia. Prima lecţie: cînd magistraţii se apucă să aplice legea pentru ei, politicienii îşi folosesc puterea pentru a scoate dinţii legilor şi a-şi prelungi imunitatea de facto. După ce şi-au revenit din şocul iniţial, parlamentarii au încercat să schimbe legile după care operau magistraţii. Şi nu au dus lipsă de imaginaţie: cînd procurorii se apropiau de conturi, au schimbat un acord cu Elveţia, blocînd accesul la informaţii; au retras gărzile de corp ale magistraţilor; au decriminalizat dubla contabilitate şi, în cele din urmă, şi-au acordat chiar imunitate pe tim