Lecţia dată de Lukaşenko nu are drept subiect "cum să distrugi opoziţia". Mijloacele folosite de preşedintele - probabil etern al Republicii Belarus - sînt primitive şi cunoscute pe toate continentele: disidenţii la puşcărie, desfiinţarea organizaţiilor nonguvernamentale sub diverse pretexte şi punerea lor în afara legii, chiar dacă acţiunea dă naştere unor conflicte diplomatice (cum a fost cazul Asociaţiei polonezilor din Belarus), suspendarea ziarelor neprietenoase, interzicerea canalelor de televiziune poloneze şi ucrainene pe cablu. Inducînd dezinformarea şi favorizînd ignoranţa, preşedintele a reuşit să-şi creeze majoritatea necesară pentru cîştigarea alegerilor. Pe de o parte, electoratul e convins că acest "tătuc" înţelept i-a asigurat un nivel de trai la limita de sus a mizeriei (şi nu la cea de jos ca în Rusia), nu e şomaj, pensiile se plătesc la timp (nu ca în Ucraina) fără conflicte sociale (nu ca în Polonia), fără conflicte politice (tot altfel decît în Ucraina), rasiale (nu ca în republicile Asiei Centrale), etnice (nu ca în ţările baltice). Argumentul stabilităţii funcţionează pentru o populaţie care de decenii trăieşte tot mai rău şi nu speră decît ca acest rău să nu evolueze spre groaznic; bătrînii îşi amintesc distrugerile şi sărăcia de după cel de-al doilea război, adulţii ştiu că explozia de la Cernobîl a creat consecinţe încă neaduse integral la lumină, visele tinerilor sînt confuze ideologic şi insignifiante politic.

Campania electorală a fost saturată de încălcări ale unor elementare reguli ale competiţiei, Lukaşenko, bîntuit de imaginea evenimentelor din anii trecuţi din Ucraina şi Georgia, nici măcar n-a vrut să mimeze organizarea unor alegeri libere. Aşa că rezultatele nu au cum să surprindă. 82% de voturi în favoarea lui Lukaşenko sînt "victoria fricii de poliţie, a fricii de serviciile secrete, frica de birocraţie care funcţioneaz