potenţialul şi speranţele

Săptămîna trecută spuneam că e greu să fii conservator în România de azi, dar că există mulţi oameni care împărtăşesc o viziune conservatoare asupra lumii, care îşi construiesc viaţa după opţiuni conservatoare. Ei nu se recunosc pe deplin în nici o formaţiune politică de pe eşichierul nostru bezmetic. Ei au votat mereu împotriva partidelor dlui Iliescu pentru că erau continuatoare ale comunismului - răul cel mai recent, dar au fost mereu nemulţumiţi de guvernările de dreapta. Au văzut prea multă versatilitate şi prea multă incompetenţă în aceste guvernări. Au fost, mai ales, deznădăjduiţi să vadă că multe dintre acele metehne, pe care le detestau la stînga aceasta putredă, se vedeau şi la dreapta. Sigur că, pus să aleagă între socialism şi liberalism, conservatorul va alege liberalismul. Dar nu o va face cu inima întreagă.

Eşecul organizării politice a curentului conservator în România este consecinţa directă a dificultăţilor pe care conservatorul le întîmpină în a se manifesta ca atare în spaţiul nostru public. Deşi ştie bine să opteze în viaţa sa privată, conservatorul este dezorientat în viaţa publică. Dacă voi spune că eşecul politic al PNŢCD a fost, de fapt, un eşec profund al conservatorismului, aş putea fi imediat contrazis. Mi se va putea spune că greşesc pentru că cei de la PNŢCD nu erau, nu păreau şi, cei mai mulţi dintre ei, nici nu se declarau drept conservatori. Ei se numeau creştin-democraţi. Totuşi, în Europa, graniţele dintre creştin-democraţie şi conservatorism sînt fragile şi adesea scolastice, iar liderii emblematici ai PNŢCD, mai ales liderul legendar Corneliu Coposu, aduceau cu ei sentimentul duratei neîntrerupte, al rezistenţei în timp. Prezenţa lor în spaţiul public spunea că sînt lucruri pe care nici măcar comunismul nu le poate distruge. Ele există indiferent de violenţa celui mai represiv dintre regim