La o grădiniţă particulară a fost angajat un şofer, nea Sandu. Un pensionar vesel, care se bucura să se joace cu copiii. Trebuia să-i ducă şi să-i aducă în fiecare zi de acasă, pe mai mulţi dintre ei. Unora dintre băieţi le dăduse chiar porecle din mintea lui şi ei se amuzau grozav de ele. Cînd umbla pe la motor, cu nasul sub capotă, că maşinile nu mai erau chiar noi şi din cînd în cînd mai trebuiau meşterite, toţi băieţii, de la cei mai mici de trei ani pînă la cei de şase ani, se adunau în curte în jurul lui, curioşi nevoie mare. Din cînd în cînd, nea Sandu se întorcea brusc, zburlindu-se spre ei în glumă de-i făcea să se împrăştie ca un stol de păsări. Rîdeau pînă-i apuca sughiţul. Cînd plecau în excursie sau la cîte un muzeu, cu microbuzul cel mare, pe fete le invita pe scaunele din faţă şi neapărat la geam. Se asigura că s-a aşezat fiecare comod şi în siguranţă. Băieţii n-aveau voie să se urce pînă nu intrau toate fetiţele. La drum lung, nea Sandu le cînta şi avea un repertoriu destul de bogat. Totuşi, cîntecul favorit, la care-l acompaniau şi copiii cu glăscioarele lor era "Ceata lui piţigoi". Cînd stăteau în incinta grădiniţei, nea Sandu îşi făcea mai mereu de lucru, ba la instalaţia electrică, ba la reparatul burlanelor, ba la cîte o clanţă stricată de desele smucituri ale copiilor. Şi atunci, micuţii roiau în jurul lui, încercînd să-l sîcîie. Unii mai mari îi ascundeau cîte o sculă, alţii mai mici îl călcau pe picioare mai mult sau mai puţin intenţionat sau, pur şi simplu, îl trăgeau de pantaloni. Nea Sandu se dădea mereu bătut în faţa lor. Se făcea că l-au lovit, că nu mai are nici un instrument cu care să repare, motiv pentru care o să-l dea afară, şi multe alte trucuri la care copiii se amuzau teribil. Devenise un fel de bunic al întregii grădiniţe. Educatoarele păreau destul de indiferente la succesul lui printre copii. Aveau şi ele interesele lor c