Lunile februarie 2005 şi februarie 2006 au avut cel puţin un element comun: în ambele am aflat ceva despre înţelegerea românească a produselor corpurilor noastre, mai precis a sîngelui şi a ovulelor umane.

Foarte pe scurt, faptele:

În februarie 2006, Guvernul României a decis amînarea aplicării unei legi (impusă de Uniunea Europeană) potrivit căreia remunerarea donării de sînge urma să fie interzisă. Ştirea a fost preluată cuminte de cîteva cotidiene şi nu a părut să trezească vreun fel de nelinişti. Motivarea guvernamentală, disponibilă pe site-ul instituţiei, este aceea că (pe lîngă "eforturile financiare şi materiale importante" necesare pentru implementarea legii) "intrarea în vigoare a legii la termenul prevăzut poate genera riscul apariţiei unei crize de sînge în unităţile sanitare cu paturi, ca urmare a scăderii numărului de donatori, neexistînd posibilităţi de motivare a lor" (sublinierea îmi aparţine).

În februarie 2005, conform unei ştiri difuzate de BBC, s-a aflat că într-o clinică din România se prelevau ovule contra cost, în scopul de a fi fertilizate cu materialul clientului britanic şi apoi trimise în Marea Britanie. Presa a fugărit doctorii, clinica a fost sub stare de asediu şi reporteri gîtuiţi de indignare au relatat grozăvia, ca pe încă un exemplu atît al perversităţii străinilor (care ştiţi bine cît de dornici au fost dintotdeauna să ne cumpere copiii, sub orice formă ar fi ei), cît şi al decadenţei şi vandabilităţii unora dintre medicii ţărişoarei noastre.

În Marea Britanie, donarea de ovule este gratuită, deşi presupune o recompensă simbolică pentru acoperirea eventualelor cheltuieli ale donatoarelor - drept pentru care, pe fondul rarităţii ofertei, femeile care au nevoie de ovule pentru reproducerea asistată sînt tentate de turismul reproductiv. Adică să caute în altă parte ceea ce nu găsesc la ele în ţară. Nu acesta e