Probabil că raportul de ţară, pe care îl aşteptăm ca pe un măr copt, va fi mai degrabă o plăcintă cu mere: se vor amesteca în el aprecieri pentru progresele făcute în ultima vreme, critici moderate pentru întîrzieri, încurajări de a menţine ritmul reformelor în continuare şi alte figuri ale obişnuitului balet verbal diplomatic din astfel de documente. Dar, în final, plăcinta va fi presărată cu zahărul veştii celei mari: România va adera la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, dacă summit-ul european din iunie va decide astfel. Şi va decide. Nu pentru că România "a făcut totul", ci pentru că, politic, UE s-ar complica prea mult dacă ne-ar amîna cu un an. De monitorizat, oricum ne va monitoriza în continuare, iar acest proces e mai uşor de aplicat unui stat membru decît unui stat "pe cale de aderare". Aşa încît - în sfîrşit - cred că ar trebui să începem să ne dezlipim privirile de pe obsedantul "întîiianuariedouămiişapte" şi să ne gîndim la ce va fi după. Pe lîngă procesele de modernizare şi adaptare politică, economică, administrativă şi instituţională care vor trebui continuate, cred că ne vor crea un mic "şoc cultural" două probleme aparent noi: extinderea şi adîncirea "principiului" aşa ne cere Europa şi ştergerea graniţelor între problemele "noastre" şi ale "lor".

Aşa ne cere Europa a fost sloganul care a împins de la spate reformele. Utilizat în exces, pentru a scăpa de alte explicaţii, de oficialii români atunci cînd "luau cîte-o măsură", a intrat în mintea poporului ca un fel de refren al tranziţiei, pe care îl vom termina de fredonat şi îl vom îneca în şampanie la ora 0 a zilei de 1 ianuarie 2007. Fals. "Europa" nu ne-a cerut, de fapt, decît să devenim noi înşine, să ne asumăm modernizarea şi reformele. După aderare, "cerinţele" vor însemna, concret, toate normele emise de Parlamentul European şi de Comisia Europeană, obligatorii pentru toate state