Actiunea disperata, pe cont propriu, a lui Ion Iliescu de a opri cu creionul barbierului singerarile abundente ale partidului face, probabil, impresie la bodega din colt, la sedintele organizatiilor de cartier si chiar la telejurnale.
In practica, ea e egala cu zero. Spun asta nu pentru ca as subestima capacitatea vechiului bolsevic de a duce o „munca de lamurire" cu cadrele de partid. Dimpotriva, pe termen scurt si pe spatii mici, Iliescu poate face orice din si cu subordonatii. Problema e ca limita viziunii iliesciene e atit de joasa, incit rezultatele vor fi derizorii.
Oricit de patetice ar fi apelurile tatucului pesedist, nimic nu poate opri rostogolirea la vale a greoiului aparat de partid in spitele caruia s-au aglomerat mult prea multe mizerii aspirate pe drumul parcurs vreme de cincisprezece ani.
Oricite succese de etapa ar acumula Iliescu — redevenit omul-forte al partidului —, el a dovedit ca nu poate controla situatia decit pe spatii mici. Iar dificultatea maxima o intimpina tocmai in momentele de acalmie. Daca abilitatea aparatcik-ului il ajuta sa se invirta cu usurinta printre grupuri de presiune, ea nu-i foloseste la nimic odata conflictele incheiate.
Si asta pentru ca el nu are exercitiul coexistentei cu un aparat centrifug — cum a ajuns PSD-ul actual. Genul „coordonarii" de care e capabil se dovedeste eficient in contextul unei conduceri de tip „smirna": seful suprem dicteaza, iar multimea tacuta executa fara sa cricneasca.
Aceasta etapa a fost, insa, depasita. Astazi avem, dincolo de elementele comune, varietati de pesedisti. Mai mult: pluralitatea, diversitatea curentelor pot constitui salvarea partidului intr-o etapa in care interesele membrilor marcanti s-au diferentiat enorm.
Cu toata statura sa impunatoare, galiganul politic numit PSD e incapabil de plieri, ajustari sau regin
