A chefuit cu turcii de pe Insula Ada Kaleh la "bairame", intre baclavale si dulceata de smochine, si a plans alaturi de copiii musulmani moartea lui Stalin. Apoi si-a vazut pamantul inghitit de apele Dunarii, sub barajul hidrocentralei socialiste de la Portile de Fier I.
Din satul natal de prin preajma Filiasului, Gheorghe Bob, acum pensionar, mai retine doar avioanele care lasau sa cada deasupra caselor butoaie metalice uriase. S-a nascut in plin razboi mondial, in 1942. "Cand suna alarma, fugeam sub o salcie din curte si luam un bat ca sa impusc avioanele." Tatal lui nu s-a mai intors de pe front. Asa ca mama si-a mutat baietelul si toata agoniseala intr-un sat din Mehedinti. In 1949, cei doi trageau barca cu vasle la malul Insulei Ada Kaleh, fortareata otomana pe Dunare secole de-a randul, atribuita Romaniei prin Tratatul de la Trianon din 1918.
PRINTRE OTOMANI. Cei doi au primit gazduire la o matusa de-a lor casatorita cu un turc. Ochii copilului roman crescut printre bombe au tresarit uluiti in fata oazei cladite pe trei cetati concentrice. Flori de gura-leului incolteau vara pe pamantul din crapaturile zidurilor, printre smochini si caisi, iar peretii de piatra "erau impanati cu ghiulele".
Turcii, inradacinati inca din vremea Imperiului Otoman, populau in numar covarsitor insula. Cei cativa romani pripasiti printre ruinele cetatilor se integrau de minune si erau poftiti sa ia parte la "bairame" - sarbatorile turcilor. "Asa cum la noi se merge cu colindul, la ei se mergea cu bairamul." Copiii pupau mana gazdei si o duceau la frunte, in semn de respect. "Asta era felicitarea de bairam." De la mesele rotunde, cu trei picioare, nu lipseau baclavalele, "borec" (n.r. - placinta cu branza stropita cu iaurt batut in ou) sau "terta clisi", prajitura asemanatoare checului, portionate pe tavi uriase din alama, astfel incat sa apara sub forma unui desen.
