Readuc in discutie ecoul pe care l-a avut un scurt eseu al meu intitulat Reflectii asupra unui impas, gazduit acum trei ani de revista 22. Am inregistrat cu uimire distantarea rece cu care am fost intampinat in unele locuri, mi se reprosa dorinta de a ma amesteca in decizii de stricta competenta. Se parea ca dau sfaturi unor tribuni politici, mult mai bine informati si cu o rutina a interventiilor in zone de raspundere. Mi se repeta ca ma las ispitit de a comenta evenimente dramatice, nefiind insa aproape de arena de foc, ferit de bombe, prea vag confruntat cu fata hidoasa a terorii de zi cu zi. In ce ma priveste, am considerat respingerea unor sugestii (chiar daca ele nu erau poate perfect calificate, dar erau marturia unor intentii bune) ca o dovada de inchidere, de autobaricadare. Ce nu intra in schema tipica a antagonismului era de indata taxat de inutil, chiar daunator. Un limbaj comun Despre ce era vorba? Imi ingaduisem sa risc un diagnostic asupra unei dileme care plana de mai demult peste conflictul dintre arabi si israelieni. Intre timp s-a consumat un interval, s-au ivit circumstante noi, care pretind poate o alta abordare. Ceva s-a pus totusi in miscare. Brusca mutatie in strategia lui Sharon a clintit vechi structuri intepenite, care ii erau si lui atribuite. Cu luciditatea unui mare barbat de stat, el a hotarat retragerea unilaterala din Gaza. S-a putut deduce din unele afirmatii ca pregatea si alte cedari de teren in regiunile ocupate. Pentru o schimbare a perspectivei era asteptat aportul unui ins al fortei, devotat cauzei, apreciat pentru indrazneala si tenacitate. Ca sef de stat, cultivase un stil de conducere autoritar, sigur pe sine, neabatut. Si in alte dati in istoria Israelului mari rasuciri au fost opera unor conservatori, care se impusesera prin intransigenta si incapatanare negativa si care, tocmai ei, puteau fi crezuti, cand, subit traversan