Orice român aflat, fie şi pentru scurtă vreme, în străinătate experimentează, vrînd-nevrînd, patosul şi ridicolul dedublării. A călători e, din acest punct de vedere, a petrece un timp în anticamerele schizofreniei. Eşti simultan în două locuri, atras de insolitul şi de prestigiul unuia, dar şi de rutina domestică a celuilalt. Nu te poţi abţine să asumi pînă la capăt noutatea în care te afli, dar nu poţi să te desprinzi de aromele autohtone, de zvonurile spectrale de-acasă. De cînd există Internet, această experienţă a bilocaţiei e încă şi mai perversă. Ai două serii de gazete, două surse de ştiri, două categorii distincte de breaking news. Un perfect exerciţiu de relativism, o instructivă reducere a lucrurilor la scara lor reală. Diaspora trăieşte paroxistic această situaţie, cu efecte uneori destabilizatoare. Dar şi sejurul scurt poate avea, tocmai prin scurtimea sa nemiloasă, un bilanţ asemănător.

Am cunoscut compatrioţi care se comportă atît de diferit acasă faţă de modul cum se comportă în exil, încît e greu să le mai aproximezi identitatea reală, să decizi unde e autenticitatea şi unde deghizamentul. Acasă, exilatul e o combinaţie de sentimentalism agrar şi delir pedagogic. El vine "de-afară", din lumea "normală". Ştie, de aceea, mai bine decît tine cum e cu democraţia, cu ştiinţa, cu îndeletnicirile academice în genere. E iritat de ce vede, sermonizant, la o adică isteric. În patria de adopţie e exact pe dos: complexat, obsedat de tema marginalităţii, temător să nu-şi pericliteze statutul şi perspectivele. Nesigur pe el, acomodant, ipocrit, diminuat inevitabil de postura sa de "străin", vorbind (oricît de onorabil) o limbă "străină", individul preferă să fie mai curînd plat decît îndrăzneţ, mai curînd servil decît băţos şi sfîrşeşte prin a dezvolta o adversitate surdă faţă de gazde. În România e bonjurist, în străinătate e pravoslavnic. În România e