Un straniu sentiment de multumire, vecina cu mindria, m-a incercat anul trecut la Cannes cind, plimbindu-ma nonsalant prin marché-ul de filme, am zarit, pe un panou urias, afisul filmului Moartea domnului Lazarescu (cel tragic/original, cu pisicile pe targa, iara nu caraghioslicul aglomerat cu care s-a lansat la noi), incadrat cuminte de alte doua postere, anume Batallia en el cielo si Broken Flowers. Uite ca existam ca cinematografie, mi-am zis, iar premiul primit de filmul romanesc in aceeasi seara n-a facut decit sa-mi confirme supozitia. Nu ma intereseaza odiseea finantarii ...domnului Lazarescu si nici n-am pofta sa comentez scandalurile dinainte de pre-productie – mi se pare mult mai important ca filmul lui Cristi Puiu exista si marcheaza un punct urias in contul cinema-ului autohton, cel putin vazut din afara. Privita din interior insa, situatia nu mai e asa de roza – cliseul acela invechit cu floarea care nu face primavara e extrem de valabil, filmic si calendaristic. Dar sa nu divagam.

Moartea domnului Lazarescu a fost, fara doar si poate, virful anului 2005, dar, intr-o tara in care s-au produs sub 10 filme, asta nu inseamna mare lucru. Cele doua proiecte marca Florin Piersic Jr., situate la granita dintre experiment si improvizatie, ramin doua surprize binevenite, dar minore; documentarul lui Alexandru Solomon e totusi un documentar; cit despre revenirile „maestrilor“... Dintr-o pornire rebel/nostalgica, m-am ambitionat sa apar filmul lui Nicolaescu, mai mult pentru a ma rafui cu cei decisi sa dea cu el de pamint cu orice pret; mi se pare straniu ca n-am intilnit aceeasi vehementa vis-à-vis de filmul lui Pita, una din cele mai sinistre grozavenii din cite mi-a fost dat sa vad vreodata, o insulta la adresa cinematografului, in general, si a bunului-simt, in special. O vreme am avut senzatia ca regizorul a facut filmul in bascalie, incercind sa