De la o vreme se întîmplă ceva în universităţile noastre. Studenţii - majoritatea, oricum - par să nu mai aibă nici un fel de ţinere de minte. Aproape tot ce au învăţat anul trecut dispare fără urmă anul acesta. Profesorii sînt nevoiţi să înceapă cursurile practic de la zero, la nivelul anului I. Este cvasi-imposibil să mai ţii astăzi un curs sau un seminar avansat în universităţile noastre, pentru că acestea presupun un fond de cunoştinţe de specialitate memorate. Nu poţi să predai, spre exemplu, un curs despre războaiele religioase din secolul al XVI-lea, dacă cei din faţa ta nu ştiu nimic despre Luther sau dacă nu au o idee precisă despre unde este Geneva.

Criza memoriei a ajuns la noi la proporţii înspăimîntătoare. Am întîlnit oameni care par născuţi ieri şi care totuşi sînt în situaţia de a reclama o diplomă într-o disciplină umanistă. Personaje care nu au o idee cînd a fost Evul Mediu sau care au uitat pînă şi titlurile unor lucrări majore din domeniul lor. Ceea ce este cel mai straniu în această situaţie nu e uitarea în sine, ci seninătatea cu care ei trec prin şcoală. Pretenţia de a ţine minte ceva pare multora o cerinţă excentrică, mai deplasată decît o şedinţă de piercing sau de body-painting.

Chiar şi dincolo de şcoală, avem de-a face cu aceeaşi obliterare a memoriei din rîndul facultăţilor utile. Sînt mai uituc de la natură, dar chiar şi eu nu încetez să mă minunez de cît de puţină ţinere de minte au majoritatea semenilor noştri. Dacă vorbeşti ceva cu Popescu, a doua zi e ca şi cum ai fi scris pe apă. Trebuie să îţi adaptezi stilul de viaţă pentru a reuşi să te descurci într-o societate unde cetăţenii şi instituţiile, deopotrivă, suferă de amnezie. Acest lucru este evident mai ales la politicieni. Cei care clamau ieri, cu ochii umezi, meritele socialismului, acum se bat cu pumnul în piept că sînt "conservatori". Cei care denunţaseră privile