La o masă, într-un restaurant din Predeal, nişte tineri făceau poze: Alexandra cu ţigara în gură; Alexandra cu paharul de bere ridicat în sus; Alexandra ciocnind cu prietenul ei; Alexandra cu o friptură enormă în faţă; prietena Alexandrei cu o îngheţată într-un castron; prietena Alexandrei cu Alexandra etc. Poze cu aparatul digital, poze cu telefonul şi, de ce nu, un mic filmuleţ cu cele două fete plimbîndu-se prin restaurant. Unii români - se pare - au început să simtă că le e bine. Şi vor ca momentele de bine, chiar dacă sînt cît se poate de banale, să rămînă înregistrate undeva. Pentru că nu sînt obişnuiţi cu ele. Ieşiţi din noaptea comunistă şi aproape scăpaţi şi de mizeria tranziţiei, sînt ca nişte provinciali ajunşi prima oară într-o capitală, care se miră de tot ce văd şi se bucură de tot ce li se întîmplă. Apoi, trebuie să arate şi altora şi să se laude cu lucrurile astea. Dar dacă vorbim de imagine, ştim bine că în România există o adevărată obsesie în această privinţă. O obsesie care apare acolo unde lucrurile nu sînt la locul lor, oamenii nu se simt în pielea lor sau unde există ceva de ascuns. O femeie care m-a văzut cu un microfon în mînă pe stradă, a venit la mine să mă roage, hodoronc-tronc, să nu spun lucruri rele despre cartierul ei şi despre oamenii de acolo pentru că, de fapt, "ei sînt foarte buni şi nu merită să li se strice imaginea". Cînd politicienii o dau în bară şi presa îi critică, ei se apără, aproape fără excepţie, spunînd că, deşi au făcut o mulţime de lucruri bune pentru populaţie (şi de obicei încep să le înşire), au neglijat, din păcate, imaginea. Asta deşi, de cîte ori fac ceva pentru populaţie, au grijă să cheme toate televiziunile. De fapt, ştim că foarte mulţi dintre ei lucrează numai pentru imagine. Politica şi administraţia par a fi în foarte mare măsură afaceri de imagine. Altfel nici nu s-ar explica numărul aşa de mare de