Am fost recent la Legenda lui Zorro, în regia lui Martin Campbell, cu Banderas şi Zeta-Jones. Nimic nou, veţi spune, aceeaşi capă - şi spadă -, aceeaşi luptă cu nedreptăţile sociale, aceiaşi eroi frumoşi, pasionaţi, neînfricaţi. Într-un cuvînt, cam tot ce ne doream, cel puţin, pe vremuri, de la un film comercial în sensul clasic al cuvîntului.

Dar, oare, astăzi mai vrem cu adevărat ceva asemănător? Cînd mergem la cinema (dacă mai mergem, şi nu ne uităm pe DVD), aşteptările noastre se mai învîrt, într-adevăr, în jurul valorilor sus-menţionate? Deja am folosit doi termeni la care înainte nici nu visam: "aşteptări" şi "valori". Înainte îndoielile se puneau în termeni mai clari: mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, erau frumoşi eroii, era "bine-realizată" imaginea etc. Acum, vrînd-nevrînd, filmele noi ne duc în sfere socio-psihologice mai complexe, în care eroii nu mai pot fi albi-negri, nici măcar în felul în care arată, darmite în cel în care gîndesc. Un personaj foarte sigur de el, precum în filmele de capă şi spadă ce-l aveau drept protagonist pe Jean Marais, de pildă, nu mai ţine. E anacronic şi ne-postmodern. El, oricît de frumos ar fi (şi aici lucrurile nu mai stau aşa tranşant pentru că actualele standarde de frumuseţe nu mai sînt cele "fatale" de dinainte, ci mai curînd unele particulare, care încurajează detaliul personal şi cam atît, cu cîteva excepţii) nu mai poate fi infailibilul de altădată, a cărui cam unică hibă era slăbiciunea pentru sexul slab. Acum eroii, fie ei Batman, Spiderman sau Zorro, îşi au îndoielile lor, dacă nu izvorîte din propria conştiinţă, măcar provocate de cei apropiaţi. Iar în prim-plan nu sînt neapărat conflictele cu societatea asupritoare, ci cu ei înşişi şi cu condiţia complicată a propriului eroism. Aşa se întîmplă cu Zorro-ul lui Banderas, care, de frumos e frumos (ca şi soţia lui, Elena, alias Zeta-Jones - în cazul lor percepte