Disputa e mama adevarului. Despre tata, se vorbeste, de obicei, mai putin. Nu fara motiv. Caci al doilea parinte e ratiunea. Iar aparitia ratiunii e o opera grea, nu un impuls mostenit.
Natiunile o cuceresc foarte greu, daca o cuceresc vreodata. Fara ratiune, orice disputa se invata sa fie o cearta, iar cearta inscaunata domneste anapoda. Ea poate ciupi preturi mai bune la piata, dar guverneaza prost. Aici ne aflam. Dupa unanimitatea care a mochetat fortat intervalul 1945-1989, am redescoperit cu nesat si profesionism nervos cearta. Alianta D.A. s-a asezat in matca.
De la distanta, conflictul PD-PNL pare o disputa de principiu: cum ne putem elibera mai repede de misterul Securitatii? Consultat de aproape, acelasi conflict e o cearta nevrotica. Semnul unui impas. Sistemul politic nu poate sari peste dependenta de adversitate si nu poate vorbi decit despre momentul de fata, spre a slabi momentele ce vin si a-si garanta, astfel, o portie eterna de scandal.
Cearta se autogenereaza. Sa-i urmarim miscarile si stratagemele. Vom gasi mereu acelasi rezultat: slabirea, farimitarea, vocatia precaritatii, fuga de constructie.
Tema CNSAS e doar ultima infatisare pe care nervul certaret al Aliantei a ales-o, spre a-si satisface nevoia de vandalism. Rind pe rind, au defilat cu harmalaie si gravitate de o zi sau o saptamina, acte de autovatamare pura. De fiecare data, ele au rezultat intr-o fisura proaspata. Nimic fundamental nu cerea, de pilda, destituirea fostului ministru al Finantelor Ionut Popescu.
Nimic fundamental, cu exceptia nevoii patologice de conflict. Consecinta e o evolutie economica dubioasa si o balanta de plati amenintatoare. Nimic nu justifica transformarea Monicai Macovei in Prima Doamna a Bascaliei Nationale. Rezultatul a slabit nepermis autoritatea ministrului si credibilitatea Justitiei. Nimic nu cerea
