Pe urmele nepotilor lui Zalmoxis, mosnenii din Baragan.
In pridvorul de pamant al casei, doamna Bratu, cu parul albit de cei aproape 100 de ani, ridica un deget: "Noi ne stim mosneni de la mosi, de la stramosi, din descalicatoarea pamantului. Noi ne-am nascut liberi si murim liberi. Sa nu uitati asta! Asa ne spunea mereu bunicul care a trait doua sute de ani".
In satul Poiana din Ialomita toata lumea cunoaste Casa Bratu, "o casa veche, casa de 400 de ani". E alba, simpla, asa cum erau casele tuturor taranilor din Baragan. Dincolo de ea incepe campia, iar dincolo de campie e Ialomita, un sarpe negru, urias. Mirosul dulce al ierburilor tinere, de campie, mi se incolaceste de incheieturi. Soarele incalzeste aerul subtire de primavara si nu-mi ramane decat sa privesc melancolic linia orizontului, peste pamantul trezit la viata. Candva, teritoriul acesta dintre cer si pamant era locuit de mosneni, un nume a carui origine ramane inca nedezlegata. Sa fie oare urmasii mosilor ancestrali, descendenti din Zalmoxis, Mosul cel Mare, parintele zeu, asa cum sustin cativa istorici mai indrazneti? Sau numele vine de la stapanii mosiilor, taranii liberi, legati de pamantul campiei printr-o vechime de mii de ani? Cert este ca mosia lor s-a aflat totdeauna aici, pe malul raului Naparis, ce izvora din muntii locuiti de tribul napeilor, "cei divini". Nu departe de capatul privirii mele era cetatea Helis, unde Dromichaites, rege de la Dunare la Carpati, l-a luat prizonier pe Lisimah, regele Macedoniei. Aici erau pamanturile lui Zalmoxis si Gebeleizis. Mosnenii au fost, cu mult inainte, singurii si primii stapani ai campiei. Unii cred ca ar fi chiar singurul neam ce se trage din daci, altii nu se tem sa spuna ca sunt chiar traci curati: adevaruri mostenite pe linie de familie, transmise din generatie in generatie, ca un testament pretios. Fiindca mosnenii mai exista si azi
