Spre deosebire de alţi autori, cea care semnează volumul „Cuvântul care ucide’’ nu a fost nevoită să îşi imagineze nimic. Pentru că viaţa i le-a pus pe tavă pe toate. Ei nu i-a revenit decât sarcina să aibe tăria sufletească de a rememora o experienţă limită şi de a o aşterne pe hârtie aşa cum a receptat-o.
Autoarea face parte dintre privelegiaţii sorţii. A avut şi are o viaţă plină, cu realizări şi cu vizibilitate majore. Este o prezenţă invidiată, admirată, solicitată. Se învârte în lumea bună a celor a căror existenţă este considerată a fi mai lipsită de griji decât a altora, şi unde te aştepţi mai puţin să aibe loc întâmplări dramatice.
Romaniţa Iovan - căci despre ea este vorba - a trecut printr-o astfel de întâmplare. Şi a trecut de două ori. Odată trăind coşmarul intruziunii unui necunoscut, prin efracţie, în miez de noapte, cu scopuri în nici un caz curate. A trăit spaima de a nu şti în ce direcţie o poate lua razna viaţa sa şi a celor apropriaţi şi groaza de a asista epilogul tragic al acelei nopţi.
De parcă nu ar fi fost suficient, victimele spargerii au trăit şi un al doilea şoc, prelungit, incomparabil mai perfid şi mai stresant. Luni de zile incidentul ai cărui eroi au fost a reprezentat subiectul numărul unu al jurnalismului de scandal. S-a ajuns până la a se cataloga legitima apărare drept crimă, hoţul devenind pe unele ecrane şi în unele pagini de gazetă un veritabil erou, căruia i s-au dedicat comentarii şi omagii ce frazatu grotescul.
Sub presiunea mediatică, Parchetul a prelungit şi el ancheta şi odată cu ea şi presiunea psihică asupra familiei. Această perioadă încărcată de tensiune face de fapt, obiectul cărţii în care autoarea pune în evidenţă mecanismul adesea aberant al unei libertăţi a presei strâmb înţelese.
Ca unul care a trecut printr-o atare experienţă nu am avut nici un fel de dubii faţă de îndreptăţirea lu
