"Sunt o perfectionista. Nu vreau sa-i dezamagesc pe cei care au incredere in mine".
Risipa de Florar
Pe Emilia Popescu Dumnezeu o iubeste din cale-afara! I-a dat cu marinimie, si frumusete, si inteligenta, si gingasie, si un talent iesit din comun. Actrita de linia intai a teatrului romanesc, ea joaca drama si comedie la fel de convingator, ba chiar entuziasmeaza si in musicaluri, cantand si dansand ca o veritabila actrita de pe Broadway...
- De unde atatea daruri, scumpa Emilia? "Risipa de florar", cum zice poetul...
- M-am nascut intr-o familie de artisti. Toata copilaria mea a fost marcata de atmosfera, plina de magie, a Teatrului. Tatal meu a fost Emil Popescu - actor si cantaret la Opereta. Era din generatia lui Ion Dacian, Nae Roman, George Hazgan, Bimbo Marculescu si altii de acelasi calibru... Cititorii revistei dvs., de o anumita varsta, isi amintesc cu siguranta de ei. Tata era un om maruntel, extrem de modest, dar care ne facea viata un rai. Avea foarte mult haz... Mama a fost si ea balerina la Opereta. Si, mai apoi, coregrafa - semna Malou Iosif. Nu erau foarte tineri cand s-au intalnit in culise... Tata m-a facut tarziu, cand avea 52 de ani. Mai am un frate, ceva mai mare ca mine, care e violoncelist la Nisa, in Franta. Cum sa va spun, inca de cand eram mica, teatrul a fost viata mea. Eram tot timpul pe-acolo, pe la Opereta, indragostita foc de regretatul si superbul Dorin Teodorescu. Imi bagam nasul printre costume, ma lipeam de decoruri, cantam, acolo, in culise, odata cu interpretii principali, ariile din spectacol... Totul mi se parea - si chiar era! - minunat. N-am sa incetez sa-i multumesc mamei mele pentru felul extraordinar in care s-a ocupat de mine! Ea m-a dat la scoala de muzica, aveam pian si acasa, invatasem sa cant inca din copilarie, asa ca l-am studiat ca lumea. De altfel, era cat pe ce sa ma indrept spre
