Poetul, jurnalistul si profesorul Adrian Paunescu vorbeste si cu detasare, si implicat despre presa romana dinainte si de dupa 1989. Pe unii ii va bucura, pe altii ii va revolta. Asa cum a facut mereu.

Jurnalul National: Domnule Adrian Paunescu, va rog sa faceti o paralela intre discursul jurnalistic de dinainte de 1989 si cel de dupa aceasta data. Cunoastem cu totii ca atunci exista ceea ce numim limba de lemn. Dupa ’89 ce s-a intamplat, avem un alt fenomen? Adrian Paunescu: Discursul jurnalistic de dinainte de 1989 era previzibil, neaerisit, era prefabricat. Dupa 1989 limbajul devine nuantat, dar superficial. Inainte, cenzura a tot evitat diversitatea care era incontrolabila, limbajul original, limbajul inspirat, nuantat. Au fost cazuri cand materialul lingvistic folosit oferea cenzorilor probleme mai grele, mai multe si, uneori, irezolvabile. Iar dupa ‘89, prin disparitia cenzurii, limbajul de epoca noua s-a ferit de exprimarile radicale, a creat o alta nevoie de autenticitate, n-a mai fost compromis prin limbajul de lemn, ci compromis prin lipsa de inspiratie in interiorul unui limbaj infloritor si pervers. Nu este nici o indoiala ca e de dorit, ca inlauntrul acestei stari de lucruri de dupa 1989, sa se creeze oazele de adevar si noul stil al presei romane care trebuie sa fie rezolut, nuantat si trebuie, mai cu seama, sa se afle in slujba adevarului. As conchide astfel: limbajul de lemn in slujba minciunii, limbajul metaforizant si epitetizant in slujba evitarii adevarului, in slujba cosmetizarii adevarului, a asa-zisului pluralism, de fapt nediferentiat in esenta.

Antieroi, pamfletari si priviri piezise

Considerati ca nu s-a cristalizat un limbaj jurnalistic dupa 1989? Eu vorbeam de masa comuna a presei. Dar avem cateva stiluri profund semnificative si distincte in presa romaneasca de astazi, de la stilul inconfundabil, mari