S-a târât prin pădurea de la poalele Făgăraşului, ştiind că-i vor lua urma după sânge şi arătura piciorului drept, zdrobit şi întors nefiresc spre interior. Securitatea l-a prins la câţiva metri de refugiu, o cutie de lemn de dimensiunea trupului său firav, îngropată în pământ, cu capacul acoperit de frunze, sicriu al vieţii. Le-a zâmbit, obosit. L-au împuşcat în ceafă. Acest text nu este un măr, ar fi un desen al argumentării pentru care mi-aţi da dreptate şi apoi aţi răsfoi până la paginile de TV pentru a vedea ce film este astăzi; dar poate e firesc să-l citeşti şi să-ţi ştergi bărbia de prelinsul sos al unei cratime uitate, într-un gest ce aminteşte de acreala fructului. Se hrănea cu ghinda, îi sorbea făina după ce-o zdrobea între pietre, hăituit, cu puşca alături. Aceste patru coloane nu sunt nici măcar un tablou, culorile sunt chipuri ale bucuriei lui Dumnezeu, surori ce aleargă prin lume, ţinându-se de mână precum lanţul uman ce-a căutat să îmbrăţişeze sediul CNSAS. În cer, un înger pictează albele ziduri cu un roşu sângeriu. Să fie oare muzica? Am să vă dezamăgesc. Pe tema dosarelor, politicienii exersează la un pian al tăcerii pe care noi, fiinţe asurzite de false probleme, dansăm cu graţia unui călător pe Titanic. Notele muzicale sunt prinse între coperţile dosarelor de urmărire, iar compozitorul se face că nici acum nu e pregătit să ni le desluşească. Blocajul CNSAS ca tăcere – sau poate, de dragul construcţiei, ar trebui să citiţi şi invers. Oricum, el nu a putut să urle când şi-a prins piciorul între stânci, ştia că sunt pe urmele lui. Nici vorbă că acest text să fie un ceas! Secundele istoriei recente, experienţa alegerii consiliului CNSAS ne spun că suntem prea bolnavi ca să mai înţelegem, forfecaţi de limbile unui cadran pe care adevărul stă răstignit. S-a aplecat peste un ochi de apa, ca o fiară cu urechile ciulite, le simţea tropăitul bocancilo