Îţi trebuie nervi tari să fii judecător. Îţi trebuie nervi mai tari să rezişti în sala de judecată, în aşteptarea cauzei în care eşti chemat. Într-o sală ruginită de timp, neîngrijită ca mulţi dintre cei chemaţi să fie judecaţi, încerci să te ascunzi în bancă, exact ca pe vremea când ai fost şcolar. Trebuie să taci şi să asculţi judecătorul. şi celelalte cauze pe care le ai înaintea ta. În timp ce priveşti şi asculţi perplex certuri penale despre bătăi pe uliţă, care durează ore întregi, te întrebi de ce oare nu se judecă marile dosare de corupţie. Îţi aduci aminte de declaraţiile furtunoase ale preşedintelui României, Traian Băsescu şi despre cum „sfătuia" acesta judecătorii să lase cauzele mai mici deoparte şi să rezolve, de dragul UE, dosarele cu nume mari care se ascund prin rafturi de ani de zile. Cum să se ajungă la marile dosare, când un judecător este obligat, prin lege şi prin morală să asculte trei sau patru martori, o oră sau două, despre o bătaie pe uliţă? Iar aceste cazuri nu sunt puţine. La Judecătoria Sibiu, ca şi la alte instanţe de gen din ţară, ajung mulţi oameni de la ţară, care au avut „şansa" să se bată pe la o cârciumă şi care se judecă pentru daune de câteva milioane de lei. Cum se poate ajunge la dosarele mari când astfel de certuri penale transformă sala de judecată într-un foarte lung film tragico-comic, ascuns de privirile judecătoarei, zi de zi? Îmi amintesc atunci de varianta propusă de un anumit avocat de Bucureşti, fost procuror. Acesta mi-a spus că ideal ar fi ca procesele minore, de genul certuri între pensionarii dintr-un bloc, să fie rezolvate de preot, care are puterea de a împăca părţile. La început nu i-am dat dreptate, pentru că, toată lumea ştie, preoţii sunt subiectivi. Şi se mai ajunge la situaţii când cei care se ceartă au religii diferite. Însă, după o vizită în sala de judecată, propunerea fostului procuror pare mai m