Steaua ne-a reprezentat asa cum se cuvine. Degradant. Tot ce stiam despre noi s-a adeverit. Talent si lasitate. Lucrurile s-au petrecut simplu. Nu e nici un mister, nu e nimic necunoscut. Mai intai, talentul si verva. Apoi, dupa primul semn de succes, dispretul pentru adversarul ranit. In minutul 23, era 2-0 si Steaua a iesit din joc, din teren, din orice forma de raspundere, luciditate si seriozitate. Steaua a intors spatele lumii in desfasurare si a inceput sa serbeze, la Golden Blitz. Pe scurt, dupa 25 de minute, Steaua a intrat in zona de nepasare superioara pe care se intemeiaza toate esecurile noastre colective. Boateng si Rochemback au ramas singuri pe teren si au inceput sa se ridice in picioare, incet, os cu os, speranta cu speranta. Mai era o ora de joc. Enorm, pentru cei ce cred si incearca. Apoi totul e devenit inevitabil. Am stiut ca vom pierde umilitor si ca intr-un cosmar defetist, cam pe la sfarsitul primei reprize. Si mi-a fost o rusine cumplita. Si imi mai e. Nu imi pare rau ca Steaua a pierdut. Imi e rusine. Eram sigur ca le voi putea vorbi vecinilor englezi despre triumful talentului, uitand ca, mai intai, vorbise despre asta Caragiale, singurul roman care a apucat sa explice in ce constau datele secrete ale sufletului romanesc, stricaciunea lui fermecatoare si distructiva. Eram sigur ca am sa-i vorbesc, doctoral, fiului meu, englez stelist, despre subtilitatea romaneasca. Va trebui sa-i explic in ce consta formula irationala a voiosului defetism romanesc. Eram sigur, dar greseam, pentru ca intrasem in marele cor al neatentilor. Nimeni, dar absolut nimeni n-a avut curajul sau luciditatea sa prevada curba stiuta a caracterului romanesc si sa avertizeze, inainte de meciul de la Middlesbrough, ca toate conditiile dezastrului erau intrunite. Toata lumea, in frunte cu subsemnatul, a declarat, din start, talentul invingator si a trimis acasa, cu un zamb