Imediat dupa rasturnarea lui Nicolae Ceausescu, a inceput si in Romania dezbaterea asupra comunismului atat din punctul de vedere al ideologiei, cat si al istoriei sale. Chiar daca majoritatea locuitorilor tarii aveau constiinta ca tarile din afara sferei socialiste se bucurau de o dinamica a dezvoltarii si de un standard de viata incomparabil superior fata de cele unde la putere se aflau partidele comuniste, dupa caderea lui Ceausescu au aparut numeroase carti care au oferit o imagine pe care prea putini o cunosteau; abia de atunci a inceput dezvaluirea publica a esentei criminale a regimului. Pentru multi, socul a fost cumplit. Altii, interesati sau naivi, dar cred mai degraba in prima ipoteza, au pretins ca volumele de amintiri din timpul detentiei sunt simple mistificari sau, in cel mai bun caz, exagerari, ca, de fapt, realitatea n-ar fi fost atat de sumbra pe cat pretind memorialistii. Iar asemenea vorbe reprezinta o atitudine similara celei adoptate odinioara de multi dintre protagonistii celui de-al III-lea Reich: Kaltenbrunner, de pilda, refuza sa recunoasca autenticitatea documentelor pe care le semnase personal. Oare Plesita, considerandu-se in primitivismul sau un erou national, este mult diferit ca mentalitate de seful Gestapoului? In ciuda dezvaluirilor socante, in Romania, pana in 1996, autoritatile publice n-au intreprins nici-un gest de condamnare si de cercetare serioasa a celor 45 de ani, cat puterea s-a aflat in totalitate in mana partidului comunist. Dimpotriva, accesul la documente a fost ingradit, sub pretextul sigurantei nationale, initiativele particulare au fost descurajate chiar si prin violenta fizica - sa nu uitam ca regretatul Banu Radulescu, cand a infiintat Memoria, revista gandirii arestate, a fost "intamplator" batut de persoane ramase necunoscute. Atunci cand infiintarea unei institutii nu putea fi oprita, autoritatile se grabeau sa