Sindromul Stendhal. Asa numesc psihiatrii efectul coplesitor al unei opere de arta asupra privitorului. Pacientul sufera un soc violent si ajunge in pragul lesinului. Covirsit de frumusetea obiectului, e cuprins de prostratie instantanee si, o vreme, nici perechea de palme, nici galeata cu apa nu-l readuc in lumea reala.
Pe termen lung, sindromul Stendhal produce fixatii emotionale pe sursa initiala, rar sau niciodata vindecabile. Nu ma astept ca, o data ce n-a auzit de Cartarescu, presedintele Romaniei sa fi auzit de Stendhal. Daca totusi a auzit sau l-a citit prescurtat in rapoartele serviciilor, fac o recomandare: a se evita invitatia la Cotroceni pentru decoratie, fiindca, din 1842, marele scriitor e mort.
Cu 25 de ani mai devreme insa, in 1817, intrind intr-o biserica din Florenta, Stendhal a fost izbit de culorile frescei si a dat pe loc, prin propria dambla, nume sindromului. Incerc sa-mi imaginez ce lucrare a serviciilor secrete, foste si actuale, a declansat admiratia cronica si paralizanta a lui Traian Basescu.
Ce statuie a bataii, ce fresca a urechii ciulite, ce tablou al lasitatii, al turnatoriei si al terorii zilnice a putut zgudui inocenta unui tinar capitan de nava? Ce valori ale petlitei albastre, ale susotelii si santajului l-au incremenit in pozitia adoratoare a unui sindrom Stendhal cu epoleti? Sar peste inventarul cunoscut al simptomelor de fascinatie, adica peste un an si jumatate de limbaj
dragastos si gesturi protectoare fata de servicii. E un folclor care inca poate fi clasat. Marinimia publica mai are inimi de cheltuit, ramase de la prima iubire. Dar l-am privit la intoarcerea din China. De cum a venit, Basescu s-a uitat chioris in directia prost deghizata a dosarelor Securitatii. Capsa era pusa, nervii gata alocati, iar pasii fatali desenati dinainte.
O furie tradatoare, provocata d
