Aceasta nu e o alegorie,
orice asemănare cu realitatea este absolut reală.
Am auzit, în ultimele zile, prin forţa contextului universitar (reforma prin care trecem cu toţii, Uniunea Europeană şi problemele imigraţiei, consilii profesorale şi campanii electorale, etc. etc.) atît de multe discursuri şi vorbiri despre necesitatea profesionalizării medierii culturale la nivel academic european, despre noul loc al românei între limbile neolatine ale noii configuraţii politice a bătrînului continent, încît - dacă ar fi să justific cele ce urmează printr-un asemenea nivel ideologic - aţi citi mai jos o limbă de lemn de toată frumuseţea. Oricare dintre dvs. lucrează însă într-o universitate, românească sau nu, ştie că... aceasta este o realitate din care nu putem ieşi, mai persistentă şi mai insidioasă decît o dilemă. Si ştie şi cum sună toate aceste înalte justificări. Nu le contest substanţa, nu de aceea vă scriu. Ci ca să vă propun, în filigran, o vedere asupra realităţii despre care e vorba, de la nivelul solului, de la firul ierbii, de la cotidianul cel mai umil. Cei care aşteaptă aici scrisori de pe plaiuri toscane, vorbind cu tristeţe, dar mioritically correct, despre românii noştri aflaţi la muncă aici (da, sînt, şi sînt destui)... să mai aştepte. Realitatea unei zile florentine cu ploaie, spălînd în cascade lucioase dantelele Domului, ne rezerva, azi, altceva.
De dimineaţă, în clădirea Universităţii din Florenţa din via degli Alfani, ora de română se ţine cu uşa întredeschisă, potrivit unui obicei occidental. La un moment dat, prin uşă intră capul unui ţigănuş de vreo 10-12 ani, care desigur că nu intrase în clădire să ...studieze!? (v. textul amar al dlui Pleşu despre cleptomaniile noastre, publicat de voi). Dar de la uşă vede mai întîi tabla, pe care - el însuşi surprins că înţelege ceea ce vede - citeşte cu voce tare: "a vedea, vedere, a face
