Azi, problema dosarelor fostei Securităţi. Mîine, din nou despre Raportul de ţară şi integrarea în UE. Poimîine, inundaţii, răspoimîine la fel, iar de săptămîna viitoare reîncep discuţiile despre marea corupţie şi mica economie românească. Şi tot aşa. Ţară mică, agendă plină. Oameni puţini, dar plini de probleme.

Cu un avînt suspect, cîteva figuri publice cunoscute, căţărate vremelnic în vîrful ierarhiei politice, încearcă să ne convingă de bunele lor intenţii şi de dorinţa lor de a schimba România în bine. Sînt suspecţi pentru că vorbesc despre asta, cîtă vreme binele se face pur şi simplu. Niciunul dintre cei cu adevărat preocupaţi de binele public nu vine să-ţi strige-n urechi: "Ia aminte, am săvîrşit un lucru bun pentru tine, pentru mine şi pentru ceilalţi!".

Ori de cîte ori ni se pare că ieşim la liman, vine peste noi, rostogolindu-se, gata să ne strivească, o problemă rămasă nerezolvată din trecut. Trist este că, pe lîngă neputinţa de a lămuri, măcar din cînd în cînd, restanţele acestea, nici măcar nu avem tăria să recunoaştem că am greşit lăsîndu-le de izbelişte atîta amar de timp. Ne refugiem în cel mai comod şi mai comun mod de a pasa problema, inventînd ţapi ispăşitori. Altcineva e de vină: teroriştii, securiştii, comunismul sau, la limită, istoria noastră nenorocită ca neam şi ţară, o naţie pusă să apere valorile creştinismului cu sabia şi scutul în calea năvălirilor barbare, în timp ce Europa, Occidentul - ah, Occidentul acesta care ne reproşează acum atîtea! - n-avea, dom'le, nici o treabă... Să învăţăm să ducem lucrurile pînă la capăt. Cred că, dincolo de orice altă nevoie şi de oricare altă provocare a zilelor pe care le trăim, aici s-a ascuns, de fapt, mare parte din (ne)şansa noastră. Dacă o să terminăm, măcar din cînd în cînd, unele dintre lucrurile pe care ni le-am propus spre realizare, s-ar putea să ne trezim, brusc, într-o diminea