Domnul Constantin Ticu Dumitrescu este un simbol. Asupra acestui punct sint de acord, astazi, chiar multi dintre cei care l-au contestat, mai mult sau mai putin vehement, de-a lungul anilor ’90. De acord sint si cei care i se opun in continuare, chiar daca nu frontal, ci prin chinezarii si bizantinisme, fiindca o asemenea spaima si incrincenare nu poate fi produsa decit de cineva care este perceput a fi mai mare decit viata.

Pe fundalul acestei foarte profunde coincidente a opuselor, intrebarea ce anume simbolizeaza personalitatea dlui Ticu Dumitrescu pare lipsita de sens. in mod evident, domnia-sa intruchipeaza rezistenta anticomunista.

Mai precis, rezistenta morala la teroarea, cind directa, cind insidioasa, pe care se baza sistemul comunist. Pina aici, lucrurile par foarte clare. Ele devin ceva mai complicate, insa, in momentul in care ne intrebam care este sensul pe care-l dam ideii de „rezistenta“.

La prima vedere, s-ar parea ca rezistenta morala la comunism trebuie inteleasa in termeni exclusivi si ultimi, sacrificiali si eroici. Din acest punct de vedere, rezistenta reprezinta o experienta extrema, initiatica, o iesire din conditia banala sau normala a umanitatii. O interpretare accesibila, chiar daca din perspective radical opuse, atit admiratorilor, cit si detractorilor dlui Ticu Dumitrescu. Pentru cei dintii, in proba initiatica a rezistentei la amestecul de tortura si tentatie practicat de sistem se reveleaza forma ideala a constiintei morale.

Pentru cei din urma, pentru detractori, adica, experienta extrema a rezistentei, chiar daca declarata, in mod ipocrit, ca remarcabila in sine, este denuntata in consecintele ei, care ar fi dezechilibrul interior, „resentimentul“ sau „inrairea“.

in realitate, insa, marele merit al dlui Ticu Dumitrescu este de a fi nuantat de o maniera decisiva ideile noastre despre sacrifi