Într-o zi oarecare am avut o idee (tot oarecare); am realizat paradoxul geografic în care ţara noastră se află: vorbind şi gîndindu-ne la Uniunea Europeană, românului îi vine în minte Apusul, căci acela este punctul cardinal corespunzător ţărilor din lumea I către care tindem. Ironic: punctul către care converg speranţele a numeroşi concetăţeni ai noştri coincide psihologic cu vălul de nesiguranţă al crepusculului serii. Poate aşa s-a născut şi curentul euroscepticismului; sau să îi zicem anti-curentul, căci nu este de fapt decît o sumă de nesiguranţe, nostalgii, temeri de nou, poate chiar şi puţin şovinism în cazul unora.
Prin definiţie, euroscepticismul e incompatibil cu teoriile adepţilor integrării în U.E. De altfel, apariţia sa nu trebuie să ne mire deloc, deoarece aproape fiecare curent politic, social sau ideologic, fiecare dogmă religioasă şi fiecare teorie nedemonstrată ştiinţific au avut combatanţii lor; mereu există cineva care să interpreteze situaţia altfel: în definitiv, acele ceasornicului se învîrt în bine-cunoscutul "sens al acelor de ceasornic" doar dacă îl privim din exterior, căci pentru ceasornic, ele se învîrt în sens invers. Astfel, opus naţionalismului a existat socialismul, opusă "Genezei" religioase există teoria evoluţionistă, şi pînă şi teoria heliocentristă a avut scepticii ei la vremea respectivă!
În prologul cărţii Flori pentru Algernon, autorul redă un citat din Platon care aprecia că există două cauze diferite ale orbirii: trecerea de la lumină la întuneric şi trecerea bruscă de la întuneric la lumină. Or, după patru decenii de castrare intelectuală, sugrumare religioasă şi suprimare a libertăţii, nu e de mirare că unora le-a apărut sentimentul de anxietate pricinuit de ideea trecerii alături de nişte ţări care au avut tot timpul din lume să înflorească atît economic, cît şi cultural, ştiinţific şi social. Nouă, la cinc
