Recent, în Cotidianul, Eugen Istodor, provocator perpetuu în interviurile sale, îi spunea Ceciliei Ştefănescu, fără să pună un minim semn de întrebare: "Literatura noastră e mediocră, copiată". Prozatoarea îi răspundea prompt, categoric şi exemplar: "E, nu-i adevărat. Eu aş pleca pe o insulă pustie cu literatură română. Cu optzeciştii, cu Blecher, cu Cantemir". "Ai citit tu Cantemir?" (Istodor, prozator de certă clasă, are şi el stupefacţiile lui de scriitor român.) "Cap-coadă, datorită lui Eugen Negrici. Dacă noi mergem în străinătate cu Eminescu, ne deprimăm. Eminescu înseamnă ceva doar pentru literatura noastră. Uite, ca om scriitor şi ca om/om simt că sensibilitatea mea a avut cîteva mutaţii de la Hortensia Papadat-Bengescu... Voiam să fiu ca Papadat-Bengescu din anul întîi de facultate. O asimilam cu doamna T. a lui Camil Petrescu." Istodor, ca de obicei antiliric, îi taie elanul cu o întrebare crudă: "De ce nu dispreţuieşti cultura română?". Cecilia Ştefănescu îi dă un răspuns cum nu se poate mai inteligent: "Mi se pare o culme a prostiei chestia asta..."

Ca ori de cîte ori citesc idei ce-mi merg la inimă (în ultima vreme doar fotbalului i se cere să fie jucat cu inima...), am intrat în vibraţie, în rezonanţă şi memoria a emis cîteva triolete, arpegii şi irizaţii:

Pe o insulă pustie nu aş pleca fără Momente, schiţe, amintiri; în apartamentul său din faţa Cişmigiului, Suchianu, "bătrînul nostru Suchi", cum îl numeam noi, puştanii în ale Cinematecii, a fost primul care mi s-a plîns de cum sună Eminescu în franceză; nu-l pot ierta pe editorul francez care nu a acceptat ca Patul lui Procust al lui Camil să apară cu acest titlu "necomercial" şi l-a schimbat în Madame T.; Sanda Cordoş, la telefon din Gilăul ei, povestindu-mi cum a fost colocviul consacrat Hortensiei Papadat-Bengescu la Paris şi articolul ei din Apostrof unde îi numea pe cei cîţiva de l