Căderea regimului semi-oligarhic din iarna lui 2004, apoi ce s-a întîmplat zilele acestea cu Adrian Năstase au fost extrem de impredictibile chiar şi pentru politicienii versaţi de la Bruxelles. Baroneasa Emma Nicholson declara cu o săptămînă înaintea alegerilor din 28 noiembrie 2004 că vor cîştiga "nişte prieteni foarte apropiaţi". Ironia era evidentă, însă din ea puteai înţelege la cine se referea experimentatul politician liber-democrat. În 2006, socialiştii europeni l-au susţinut pe Năstase în continuare, cu excepţia unor europarlamentari vizionari ca Jo Leinen. În 2004, pe fondul înrăutăţirii constante a calităţii regimului politic din România, fapt relevat chiar de Raportul Comisiei Europene din octombrie 2004, contestarea regimului semioligarhic de către PSD, din partea Bruxelles-ului scăzuse semnificativ din intensitate la sfîrşitul anului 2004, comparativ cu 2003 sau 2002. Pe de altă parte, pe parcursul anului 2003 se putea observa că, în interior, formele de contestare venite din partea opoziţiei erau fie extrem de nearticulate, ori de-a dreptul hilare, imaginea unui Victor Ciorbea ca lobby-ist PSD fiind emblematică pentru slăbiciunile endemice ale majorităţii politicienilor români. Rolul opoziţiei fusese în realitate exercitat în mare parte de parlamentarii de la Bruxelles. Începînd cu jumătatea lui 2004, glasul politicienilor europeni care se făcuseră remarcaţi ca apărători ai firavei democraţii dîmboviţene sau a ceea ce mai rămăsese din ea, au dispărut treptat. Arie Oostlander nu a mai participat la alegerile parlamentare europene de anul trecut, iar baroneasa Emma Nicholson îşi îndulcise vizibil tonul critic la adresa regimului PSD. În afara cîtorva parlamentari liberal-democraţi, în special Chris Davis şi Graham Watson, şi a "Verzilor", vocile care critacau aservirea justiţiei, încălcarea libertăţii presei sau toleranţa în privinţa corupţiei la ce