Pe 2 martie a.c., televiziunile franceze au marcat (ceea ce, la televiziune, înseamnă a apăsa pe butonul pe care scrie "Arhivă") 15 ani de la moartea lui Serge Gainsbourg. N-o să înţeleg niciodată de ce sînt celebrate morţile unor artişti - la paritate cu naşterile! Aşa că prefer să spun: pe 2 aprilie a.c., Serge Gainsbourg ar fi împlinit 78 de ani...
Anul trecut, un volum de 976 de pagini reunind textele sale - dintre care 117 inedite - apărea sub titlul, foarte gainsbourgian, L'Intégrale et caetera (aluzie la albumul "Aux armes et caetera", care conţinea şi versiunea 1979 a Marseiezei în ritm de reggae - album care a provocat un imens scandal). Pentru un provocator polivalent & stilat, dandy anarhist chic et choc, născut la Paris într-o familie de evrei (Ginsburg) care fugise de Revoluţia bolşevică, probabil că tonul consensual cu care a fost comemorată această dublă aniversare i s-ar fi părut la fel de kitsch ca şi mormîntul său din cimitirul Montparnasse - acoperit de "ex voto"-uri, flori de plastic, poze şi ursuleţi de pluş... Mai rău decît asta - aceste dovezi sincere, dulcege şi blege, ale preţuirii postume - nu poate fi decît Academia! Or, noua academie populară - adică Televiziunea - l-a restituit pe Gainsbourg aşa cum nu cred că şi-ar fi dorit: ca un campion al ratingului. Au fost (re)date pe post, et pour cause, "infamele momente de televiziune" (acela în care îi şopteşte la ureche, lui Whitney Houston, "I want to fuck you", sau acela în care arde, tacticos, o bancnotă de 500 de franci - o avere, la vremea respectivă! - pentru a arăta cele 25 de procente cu care rămîne după ce fiscul ia restul), dar, chiar şi aşa, ele n-au făcut decît să demonstreze ceva previzibil: nimeni nu mai are, astăzi, eleganţa & insolenţa lui Gainsbourg. Diferenţa dintre el şi un Michaâl Youn (care, ca şi el, a făcut din provocare o strategie) este ca diferenţa dintre A
