Profesorul Albrecht Dümling de la Universitatea din Londra deschide un simpozion despre „instrumentalizarea“ propagandistică a muzicii în preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, vorbind despre „filozofia“ militantismului propusă şi practicată de Goebbels. Ideologul nazist socotea că excesul propagandistic poate avea efecte contraproductive. Esenţial este dozajul: trebuie să rămînă destul loc pentru „apolitism“, pentru divertisment, pentru „bună-dispoziţie“. Muzica „uşoară“ (în perimetrul căreia era acceptat, în mod neaşteptat, pînă şi jazz-ul) păstra, evident, un subliminal efect propagandistic, de vreme ce întreţinea o atmosferă de optimism şi destindere, de natură să facă drama războiului suportabilă, dacă nu chiar să încurajeze o stare de combativitate tonică, vitală, atît de necesară în vremuri grele.

Şlagărele momentului aveau funcţia de „şlagăre de rezistenţă“ (Durchhalteschlager), de consolidare interioară. O abilă manevră „democratică“ adoptată de Goebbels restrînge privilegiile financiare rezervate, pînă atunci, compozitorilor şi interpreţilor de muzică clasică, pentru a le distribui, „echitabil“, asupra muzicienilor de revistă. Ministrul nazist mergea pînă acolo încît să-l declare „apolitic“ pe Hitler însuşi, prezentat mai curînd ca gînditor şi „artist“.

Contrastul cu mentalitatea şi procedeele comuniste este semnificativ. În „lagărul“ sovietic, „apolitismul“ era considerat, din principiu, ca fiind vinovat. „Absenteism“, „evazionism“, „turn de fildeş“, lipsă de solidaritate responsabilă cu poporul, dezorientare ideologică erau viciile reproşate constant „apoliticilor“ şi, la nevoie, reprimate. Cît despre „dozaj“, nici nu putea fi vorba. Propaganda nu putea fi niciodată „prea multă“. Totul era, sau trebuia să fie, propagandă. Aşa s-a putut ajunge, de pildă, în România, la cele două ore de televiziune pe seară, confiscate, practic, de o brut