„Rezolvarea crizei’’ de la CNSAS prin intervenţia directă a preşedintelui Traian Băsescu ne pune în faţa unei situaţii care poate genera o ordine paralelă cu cea constituţională, în România. Concret: la CNSAS s-a produs un blocaj generat de ambiţiile formaţiunilor politice principale, componente ale Alianţei, care au dorit, fiecare, să aibe un om de încredere în fruntea Colegiului. Criza n-a fost determinată de necorectitudine în procesul tehnic de stabilire a noului preşedinte - care a decurs conform legii de organizare a CNSAS - ci de faptul că rezultatul votului nu a concis cu cel dorit - şi antamat - de liberali. Aceştia au contestat alegerea lui Turianu pe motiv de „viciu de consimţământ’’, termen care, la rândul său, deschide o nouă perspectivă în jurisprudenţă şi în politică. A rezultat că preşedintele ales şi cel neales s-au încăierat public, susţinuţi mai cu şi fără perdea de către liderii celor două formaţiuni care au adus lucrurile până în pragul unei rupturi istorice.

Acuzele lui Ticu Dumitrescu , cum că în spatele alegerii lui Turianu s-ar fi aflat chiar preşedintele Băsescu care avea ceva de ascuns şi nu putea face acest lucru decât pe mâna rivalului acestuia, l-au iritat pe titularul de la Cotroceni care, înfruntând huiduielile partizanilor părintelui ‘’legii Ticu’’, s-a dus la CNSAS ca să rezolve problema. A rezolvat-o, lăsându-i pe colegieni mai întâi să se certe în lege şi apoi sugerându-le să găsească o soluţie care era cea mai clasică: când doi se ceartă, trebuie scos la iveală un al treilea. Ticu s-a retras, cu condiţia să se retragă şi Turianu, şi atunci a ieşit Secaşiu. Pentru şase luni. Pentru că aceasta este formula agreată: din şase în şase luni se vor face ralegeri. Şi iată cum participanţii au legiferat cu de la sine putere un nou sistem de alegere a preşedintelui Colegiului.

Păi dacă lucrurile stau aşa, nu pot să mă întreb de