Nu e nici un secret, am scris de multe ori, îmi place să călătoresc. Sînt ducace - cum mai spun unii, folosind un cuvînt mai mult tehnic decît poetic - sau "sufăr" de dor de ducă. Cine împărtăşeşte acelaşi "morb" - ştie cum e. Îmi place să mă mişc, să călătoresc, să văd orice lucru nou, fie el derizoriu, sublim sau banal, sub forma unui tablou într-un muzeu, a unei tejghele dintr-un magazin sătesc, a unui castel medieval sau a unei gospodării din fundul Moldovei.
În condiţiile date, orice călătorie e binevenită, şi orice amănunt, semnificativ, motiv de mirare şi de învăţare. Pe drumul spre Craiova, via Piteşti, şi Slatina, poţi proba în multe feluri teoriile de mai sus. Cum te duce drumul, pe stînga, cînd ieşi din Bucureşti, spre Piteşti, te întîmpină terasa Prometeu; după care, la mică distanţă pe meandrele şoselei, urmează Donald, "Alegerea perfectă". Cine au fost şi unul şi celălalt nu pare să conteze: aducerea focului muritorilor, riscînd a avea pe veci ficatul ciugulit de vulturi, sau a-i face să rîdă de poante semi-fizice pe aceiaşi par să meargă la fel de bine cu mici şi cola.
Mai departe, drumul duce spre Craiova. Nu pot spune că am vizitat Craiova sau că ştiu ceva despre oraşul, care, din mers, m-a fascinat. Doar că, lăsîndu-mă în voia paşilor, am văzut frînturi de lucruri care mi-au atras atenţia: o fîntînă arteziană luminată în trei culori: roz, albastru şi, cred, galben; Primăria, care se afla vizavi de respectiva fîntînă (principalul obiectiv dintr-un părculeţ vegheat de statuia lui Cuza), profesionist luminată, numai sus, spre creneluri; cel mai frumos magazin cu rochii de mireasă pe care l-am întîlnit, nu pentru că am văzut prea multe, ci fiindcă nu mergea pe linia celor prea alambicate şi kitsch din Lipscanii bucureşteni şi pentru că prezenta rochii simple şi destul de mulate, aşa cum mi-aş fi dorit şi eu să am; patiserii şi cafenele cu
