O coperta intii fara cuvinte: o fata si un baiat, goi in pat, apoi aceiasi, instrainati emblematic, de o parte si de cealalta a ferestrei prin care privesc orasul in noaptea opaca (cadru-cheie care va fi si coperta ultima). Apoi titlul filmului si inceputul genericului, cu treptele sub ploaie ale unei pasarele metalice, pe care alearga spre noi doua fete. Urmeaza prima secventa, in care una dintre fete, cu nume de baiat (Alex – Ioana Barbu, cu chip de Madona medievala), e vazuta sosind din provincie in Bucuresti, cu Dacia tatalui aflat la volan (Mircea Diaconu). Sint primele imagini prin care incercam senzatia ca, din fericire, nu vom vedea, cum scrie sumar-traditionalist, ca in primii ani ’50, pe genericul de inceput, nu va fi un film ilustrativ dupa reteta „scenariul Cecilia Stefanescu“, „regia Tudor Giurgiu“, ci „un film de Tudor Giurgiu“, cum se corecteaza finalmente genericul. Care Tudor Giurgiu se recomanda, de la lungmetrajul de debut, drept un liric eseistic, nu fara o nota expresionista in compozitia altor cadre, cum sta bine cuiva coborit din septentrionul ardelenesc si promitind sa innoiasca ecuatia cam arida a cineastilor nostri „sudisti“, din Noul Val, care se iveste acum a doua oara.
De la aceleasi prime cadre ne dam seama ca filmul va fi cu totul altceva decit romanul de debut Legaturi bolnavicioase al celei care semneaza de una singura „scenariul“, desi materialele publicitare atesta ca a fost un lucru in echipa. „Au urmat doi ani in care am scris si rescris scenariul, trecind prin niste momente de fericire amestecata cu disperare“, noteaza textual regizorul care descoperise cartea Ceciliei Stefanescu si initiase colaborarea, dar – ne miram si nu prea! – nu-si va consemna pe generic contributia la sceneggiatura, nici macar ca adaptare cinematografica. Tot regizorul-scenarist-incognito precizeaza: „l-am cooptat in echipa“ pe Razvan Radule
