Televiziunile romanesti par sa se fi dislocat cu totul din enclava estica, imprumutand simptome ale limbaju-lui mediatic din Europa de Vest si SUA. Televiziunile romanesti par sa se fi dislocat cu totul din enclava estica, imprumutand simptome ale limbajului mediatic din Europa de Vest si SUA. Imprumutul a adus familiaritatea cu telespectatorul, dar si insinuarea limbii de plastic a publicitatii si marketingului in discursul public televizat.

Jurnalul National: Daca ar fi sa caracterizam limbajul folosit in discursul media de dinainte de ’89, referidu-ne cu precadere la cel de televiziune, ce-am putea spune? Daniela Zeca-Buzura: Ca sa lamurim lucrurile inca de la inceput, e bine de stiut ca ceea ce sustin aici sunt observatii facute nu de pe pozitia unui lingvist, cat de pe aceea a unui practician al jurnalismului de televiziune, asa incat cred ca e aproape un truism sa mai invocam azi limba de lemn, cand toata lumea stie ca ea era vizibila nu doar negru pe alb, in ziare, ci si pe ecran. Era vorba despre un discurs lent, un soi de potop al adjectivelor superlative care saturau majoritatea formatelor difuzate in prime-time. Atunci cand nu era excesiv de laudativa, toata aceasta recuzita stilistica devenea de-a dreptul incriminanta, insidioasa, se instituiau prin discurs adevarate vanatori pentru insi vinovati sau nevinovati deopotriva. In orice caz, la sfarsitul anilor ’90, televiziunea a parut ca-si ia adio de la sintaxa ampla si ca se desparte de ardoarea descrierilor nesfarsite.

Ce s-a schimbat dupa ’90? Greu am fi crezut in urma cu 15 ani, ca in pragul anului 2000 si dupa 2000 imediat, vom resimti si in Romania simptome ale limbajului mediatic vizibile in Europa si America. Daca tot am vorbit despre televiziune, acea bulversare a limbajului, sesizabila dupa disparitia limbii de lemn, s-a aflat mana in mana cu o transformare spectaculoas