Tare ne mai plac nouă întîlnirile, în ţara asta! În fiecare zi lăsată pe lume, în fiecare oraş, se desfăşoară sute de întîlniri. Profesioniştii se întîlnesc pentru a face schimb de idei, colecţionarii se întîlnesc să facă schimb de dubluri, companiile se întîlnesc pentru a lansa produse, savanţii se întîlnesc pentru a-şi prezenta lucrările, chiar şi infractorii se întîlnesc pentru schimburi de experienţă cu ultimele noutăţi în materie de spargeri de seifuri. Unele dintre întîlnirile astea vin la pachet cu distracţii şi fanfare, altele sînt serioase, altele de-a dreptul secrete. Participanţii îşi aleg reprezentanţii, fac schimb de bîrfe nepreţuite şi îşi construiesc avansările în carieră. Întîlnirile sînt una dintre marile plăceri ale democraţiei americane, după cum remarca Alexis de Toqueville, pentru că le permit cetăţenilor acestui uriaş continent să iasă un moment din izolare şi să se asigure reciproc de valoarea trudei lor.

Mai există apoi şi întîlnirile de criză, "meditaţia în situaţii de urgenţă" cum numea poetul Frank O'Hara nevoia de a gîndi rapid. Acestea sînt întîlnirile în care nişte cetăţeni trebuie să decidă soarta unor oameni şi locuri. Uraganul Katrina a odrăslit întîlniri prin toată ţara, în care se discută de toate, exil, diaspora, îmbunătăţiri funciare, arhitectură şi cultură. Aceste teme, deşi născute din coapsa Katrinei, pot fi cu uşurinţă recunoscute drept temele majore ale secolului XX. Reapariţia acestor dileme marchează finele secolului XX şi ne aruncă în secolul XXI. Nu mai trebuie să ne întîlnim aşa cum o făceam în secolul trecut. Trebuie să cîştigăm din întîlnirile noastre mai mult decît bla-bla-ul care făcea conferinţele din trecut atît de plăcut ineficiente.

Am participat la destul de multe conferinţe în ambele secole ca să ştiu că sînt un lucru bun şi am făcut parte din destule prezidii pentru a putea spune că sînt uneori