Dacă fereastra atelierului ar da spre o stradă din Copenhaga...
Dar nu dă, şi-atunci?
în firea lucrurilor ar fi ca tot ce se întîmplă în atelierul pictorului să ţină exclusiv de pictură. Strada să nu-şi impună regimul ei atît de străin - pînă la un punct - naturii actului specific ce se consumă zilnic în atelier. Numai că România nu e (încă) Danemarca, strada Armeană nu arată (încă) a stradă copen...
Şi-atunci pictorul din acest interior (probabil destul de asemănător cu al confratelui său occidental) nu are încotro, vede, vrînd-nevrînd, strada foită de o lume peste care, din păcate, a trecut urîciunea unui comunism impus de tancurile ruseşti, lume ce face eforturi eroice, acum să se emancipeze de sub stigmat, să-şi asigure, singură, organic, dezvoltarea, neputînd oculta convulsiile momentul, în care sînt implicaţi factori deocamdată nespecifici normalităţii. Numiţi totuşi, atît de frumos şi reconfortant, societatea civilă. Din ale cărei eşaloane de ce n-ar face parte şi... pictorul de pe Armeană!
Pictura românească a stat/ şi stă sub semnul a doi mari vectori. Unul impus de un Grigorescu, geniu oricum, dar, prin datele sale formative, un "suficient", un artizan devotat pur şi simplu doar pensulei. Nu şi condeiului, cum avea să se întîmple, mai tîrziu, cu un Pallady, nu mai puţin genial ca pictor, dar şi cu... viciul scrisului. Lăsînd un frumos jurnal de atelier dar şi de idei proiectate în afara atelierului.
Nimic nou sub soare.
Cele două răscolitoare orgolii au împărţit - parcă mai radical decît în altă parte - breasla românească a celor care nu cuvîntă în două entităţi aproape duşmănos distincte. E de imaginat cam ce reacţii aveau contemporanii lui Tonitza, Şirato, Dimitrescu, Han ("Grupul celor patru") faţă cu apetitul acestora pentru scrisul acid, casant, destinat fie comentariul
