.. Prinţul, complet ruinat, îşi câştigase viaţa ca spălător de geamuri. A avut un accident de muncă: o bucată de sticlă i-a tăiat tendoanele. Acum e pensionar de boală, ceea ce-i îngăduie să se consacre poeziei. Între momentele de devoţiune la catedrala romano-catolică şi plimbările solitare la Herăstrău traduce, din nemţeşte în franţuzeşte, poezie, numai poezie. Despre asta-i vorbeşte noului întâlnit; cât priveşte compunerile lui, e pudic. A publicat totuşi în 1942 o plachetă, Chair vacillante, pe care o reneagă.
... Acum se întâlnesc, parcă din întâmplare, la şase dimineaţa, pe malul lacului, preferând porţiunea cea mai solitară, dinspre podul Băneasa. Balduin simte abisul ce-l desparte politiceşte de noul său amic; oricum nu-l interesează decât poezia, donner un sens plus pur aux mots de la tribu.
Vladimir nu preconiza nici el o poezie politică, angajată. O considera necesară, utilă, dar prefera să lase unor scribi o astfel de sarcină subalternă. Spiritul lui nobil se străduia către înălţimi. În ciuda gravitaţiei ce-l trăgea jos. Era o pasăre grea, o gâscă sălbatecă ce vrea să treacă un lanţ de munţi: se vedea efortul de-a lua înălţime, se auzea fâlfâitul aripilor: o vibraţie profundă, ca a corzilor de contrabas. Multe împrejurări îi erau potrivnice. Era temător de multe, chinuit de trupul lui, plin de dureri trupeşti (la vârsta lui tânără!), de pofte sexuale nesatisfăcute, ca un adolescent, de vise nesănătoase. Putinţa de-a dialoga cu Balduin era minunată. Fiecare înţelegea despre ce vorbeşte celălalt. Tânărul cel urât întâlnea o fiinţă ce-i spunea ,da", cu ochii. Aristocratul autentic, eliberat de povara nobleţei prin mizerie şi singurătate, se întâlnea cu un principe, numai al spiritului, cu el (asta-i era convingerea). Celălalt îl privea, aproape amuzat. Nici el nu fusese lipsit de tulbureli, de impurităţi; acum însă poseda arma secr
