În curînd, Vladimir Zamfirescu va deschide o amplă expoziţie la Muzeul de Artă din Cluj. Artist de mare anvergură, a cărui prezenţă în spaţiul artei noastre de astăzi este una aproape clasicizată, el şi-a definit personalitatea în ambianţa estetică şi filosofică a şcolii lui Corneliu Baba. Adică într-un orizont al creaţiei în care observaţia directă şi procesarea intelectuală sînt concomitente şi inseparabile, chiar dacă, la un moment dat, una prevalează asupra celeilalte.

Astfel, aproape în totalitatea ei sau, cel puţin, în cadrul acelui segment care priveşte creaţia sa recentă, pictura lui Vladimir Zamfirescu este una de factură eminamente culturală, de extracţie ori de aluzie livrescă, fapt care mută înteresul de pe capacitatea de observaţie a formei şi de pe abilitatea de ordonare a limbajului în sine, pe tipul de lectură, pe natura atitudinii şi pe încărcătura morală a mesajului. Prins, ca şi El Greco, la intersecţia unor realităţi divergente, aceea a exteriorităţii imaginii şi a interiorităţii spiritului, sedus, în egală măsură, de spectacolul privirii şi de fervoarea ideii ori, altfel spus, de voluptăţile materiei şi de imperativele unei credinţe implicite, pictorul identifică - şi, în parte, construieşte - o lume intermediară, o a treia realitate, perfect îndreptăţită şi inteligibilă în principiu, dar complet lipsită de suport exterior şi de orice existenţă în istoria măruntă sau în anecdotica experienţei individuale. În mod paradoxal, instrumentul percepţiei nu mai este aici ochiul exterior, fiziologia previzibilă a privirii, ci memoria, ochiul interior, capacitatea mentală, oarecum extrasenzorială, de a genera şi, mai apoi, de a fixa viziuni. Pictura lui Vladimir Zamfirescu pune în circulaţie adevăruri umane profunde, este de o enormă verosimilitate în esenţă, dare ea operează exclusiv cu structuri simbolice şi cu viziuni culturale. Realitatea