Asupra unui om nu pot avea influenţă decît adevărurile trăite pe pielea lui. Cu alte cuvinte, înrîurirea pe care o poate exercita un adevăr nu depinde de cîtă teorie conţine el în sine, ci de cîtă experienţă frustă poartă în spatele lui. Ceea ce înseamnă că un adevăr convinge nu prin alura teoriei pe care se sprijină, ci prin urmările directe pe care le-a avut asupra oamenilor. Explicaţia e simplă: doar experienţa poate verifica sau infirma temeinicia unei teorii.

Pentru Europa Occidentală, comunismul este un adevăr care a rămas la stadiul teoriei. Nici o urmă de experienţă personală nu-i poate apropia pe occidentali de adevărul inuman, de o atrocitate frizind aberaţia, pe care îl ascunde în sine teoria comunismului. Numai aşa poţi înţelege abulia înmărmuritoare cu care Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a respins ordonanţa privitoare la condamnarea comunismului. Iar cînd un for legislativ de la care ai fi aşteptat semnele unei lucidităţi pragmatice, o luciditate pe măsura răspunderii pe care această instituţie o are în Europa, cînd un asemenea for ajunge să dea dovadă de o opacitate politică de-a dreptul neverosimilă, atunci îţi dai seama că orizontul de gîndire al parlamentarilor apuseni este unul în care, experienţa comunismului fiind nulă, teoria comunistă îşi poate etala nestînjenită fantasmele.

Preşedintele Băsescu dă semne că începe să se mişte în acelaşi orizont de gîndire ca Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Numai aşa poţi pricepe eschiva năucitoare pe care a săvîrşit-o zilele trecute, atunci cînd, recurgînd la o prudentă stratagemă discursivă, preşedintele a dat de înţeles că între comunism şi crimele comunismului există o desebire prea mare pentru a putea fi trecută cu vederea, drept pentru care, dacă merită să condamnăm ceva, acel ceva nu poate fi reprezentat decît de crimele comunismului, dar nu şi de comun