Reiau la tors firul evenimentelor recente: festivalul B-ucharEST şi Legăturile bolnăvicioase ale lui Tudor Giurgiu. Din primul, conferinţa de presă de debut a fost cel puţin jenantă, ca şi premierea de la final, cu sala nici pe jumătate plină (de oameni, care suplineau însă prin supra-aglomerarea de hohote de rîs pe minut pătrat), dar cu bîlbe care mi-au depăşit capacitatea de contorizare. Pe bune, n-are cum să nu te pună pe gînduri contradicţia dintre calitatea excelentă a filmelor şi imperfecţiunea fatală a organizării... Dar măcar bossanovele Victoriei Abril din începutul festivalului au fost de nota 10. Ceea ce nu se poate spune despre proiecţia ultimului film al lui Lars von Trier, Manderlay, care a avut loc în condiţii cel puţin jalnice. Din nou, au lăsat sala plină pe un sfert.
Dar mai aveţi puţină răbdare pînă la von Trier, pentru că, în ceea ce îl priveşte, impresiile mele sunt definitivate, iar argumentele, clare. Aşa că îmi propun un exerciţiu mai provocator. Să scriu întîi despre Legături bolnăvicioase, sau, în ceea ce mă priveşte, intrigante mult mai degrabă decît bolnăvicioase. Vizionarea de presă s-a întîmplat acum cîteva zile, am avut de atunci numeroase discuţii despre lungmetrajul de debut în cauză, dar, de fiecare dată, aceeaşi senzaţie bizară: argumentele mele au avut un comportament de argint viu, cum dădeam glas unuia, altul contrapondere îmi ieşea pe gură. Îmi vine - şi nu mă voi opri - să folosesc spaţiul acesta pe post de decantor ca să văd ce idei se dau la fund şi care reuşesc să iasă la suprafaţă.
Dincolo de graniţa asta capricioasă a interpretării stau cîteva, mă hazardez să le spun, fapte: Legături bolnăvicioase este un lungmetraj curat. Imposibil să nu îţi placă modul în care e filmat, un pic lirism, un foarte pic onirism, multă intimitate. Plus o incursiune în filmul "de relaţie", o rara avis pe tărîmurile mio
