Victor Valeriu Martinescu (1910-1994), din rândul avangardiştilor interbelici, nu este un scriitor foarte cunoscut, dar nici nu cred că este cazul să fie un scriitor foarte cunoscut. El face parte dintre scriitorii marginali revoltaţi, inconformişti, cu ascendent în futurism, al căror program este mai degrabă anarhismul decât libertatea. Marginalitatea le explică într-o anumită măsură violenţa nemulţumirii împotriva literaturii ,oficiale", adică a literaturii acceptate şi comentate de critică, dar marginalitatea este în acelaşi timp o condiţie asumată, singura capabilă să le atribuie un statut care să le justifice comportamentul insurecţional. Activitatea literară a lui Victor Valeriu Martinescu nu este nici pe jumătate cunoscută faţă de declaraţiile autorului, care afirmă că a publicat, de pildă, placheta de versuri 7 ţâţe pergamute în numai şapte exemplare şi că volumul ar fi fost expus în 1934 în vitrina Editurii Cartea Românească, dar nimeni nu a mai văzut ulterior vreun exemplar din această carte şi nici autorul nu a păstrat în vreun fel textul poemelor. Astfel că, în 1995, când Ion Pop alcătuieşte singura antologie existentă din poezia lui VVM (cum îi va plăcea autorului să semneze, punând iniţialele într-un triunghi), criticul este silit să recunoască faptul că nu a descoperit nici un exemplar, nici în vreo bibliotecă publică şi nici scriitorul nu i-a putut pune la îndemână vreunul. Astfel încât nu ştim în ce măsură o parte din lista apariţiilor editoriale ale poetului nu e o mistificare. Specialiştii în avangarda românească şi antologatorii domeniului (Ion Pop, Saşa Pană, Marin Mincu, Gabriela Duda, Nicolae Bârna) îi cunosc lui VVM opera (adică unul sau două volume), încât nu ar fi adevărat să spun că scriitorul este un ignorat. Articolele din Dicţionarul scriitorilor români (articol redactat de Ion Pop) şi din Dicţionarul general al literaturii române (artic