Cine ar fi bănuit că Pericle Martinescu, omul de o şchioapă, cum se defineşte el însuşi, de o cultură întinsă şi având un spirit rafinat, ca mai toţi scriitorii ,tinerei generaţii" de la 1927, căreia îi aparţinea, scriitorul, istoricul literar şi traducătorul neobosit, mai mult sobru decât surâzător, aşa cum l-am cunoscut eu prin anii ^50, a fost în tinereţe un mare romantic, un insaţiabil închinător al lui Eros şi, din când în când, al lui Bachus. Fire prin excelenţă boemă, ca licenţiat în Litere şi Filosofie, nu-i plăcuse activitatea de profesor secundar, preferând funcţionariatul, destui ani lucrând la Biblioteca Municipiului Bucureşti. Şi nu i-am fi putut descifra temperamentul pasional, structura lui sufletească pe de-a-ntregul nici din excelentele copioase fragmente de jurnal (7 ani cât 70 şi Jurnal intermitent), publicate după 1989, şi constituind părţi din jurnalul ţinut aproape 40 de ani (1935-1984), unul dintre cele mai longevive din literatura română, ca şi autorul care a murit la venerabila vârstă de 95 de ani. Acum luăm cunoştinţă de însemnările lui din tinereţe, cuprinse şi ele în două volume dense, primul intitulat Vulcanul iubirii şi al doilea, Uraganul istoriei. Anul 1940. Amândouă titlurile sunt profund semnificative.

Pericle Martinescu era copilul unor ţărani dobrogeni înstăriţi (comuniştii le-au spus "moşieri") şi cunoscuse direct viaţa şi preocupările alor săi. Aşa mic de statură cum era, apăsase coarnele plugului, dusese oile să pască şi caii, în nopţile de vară, la iarbă. }ăranul acesta va dovedi o mare sensibilitate, i-aş spune lirică, atingând nu o dată accente patetice. Devenind mare iubitor de muzică, pentru el două concerte Enescu înseamnă ,două seri de paradis". Marele compozitor e ,un Iisus al viorii". în mansarda lui de boem, cultivă singurătatea, e un visător romantic, femeia fiind omniprezentă. El are plăcerea de a hoinăr