În peisajul poeziei româneşti actuale, Elena Vlădăreanu are deja statutul unui clasic al ,generaţiei 2000". Nominalizată în toate clasamentele de sfârşit de an, intervievată, invitată la dezbateri televizate şi lansări de carte, tînăra autoare a devenit unul dintre reperele certe ale celei mai noi generaţii literare. Poemele sale, devenite bibliografie obligatorie conţin un inventar de teme şi soluţii stilistice de neocolit pentru cei care aspiră la statutul de poeţi ai ,generaţiei 2000".

La prima vedere versurile Elenei Vlădăreanu (cel puţin cele din volumul Europa. Zece cântece funerare) sunt o combinaţie între feminitatea colţoasă, dură, directă, agresivă, din versurile Angelei Marinescu şi sictirul (anti)naţionalist din poemele ,patriotice" ale lui Mihail Gălăţanu.

Ca mai toţi congenerii săi, Elena Vlădăreanu vede condiţia umană în toată precaritatea ei. Corpul omenesc este un biet mecanism alcătuit din sînge, maţe, unghii menite să zgîrie zidurile, organe interne şi diverse secreţii. Altfel spus, idealul frumuseţii feminine nu mai constă, aşa cum ştim din antichitate în armonia corpului, nu se mai află la vedere, s-a mutat sub crusta de piele. Fiinţele umane arată în viziunea poetei ca nişte cadavre disecate cu organele la vedere, nimic din ceea ce oamenii se căznesc îndeobşte să ascundă sau despre care evită să vorbesacă nu rămîne neobservat. Viziunea poetică a Elenei Vlădăreanu este, în spiritul generaţiei sale, una fundamental anti-romantică, anti-idilică şi anti-calofilă, de o duritate la limita patologicului, capabilă să-l zgîlţîie pe cititor din comoditatea somnolentă a lecturilor convenţionale. Pentru poeţii generaţiei ,copiilor fierţi în mămăligă", poezia nu mai este spaţiul sentimentelor diafane, al jocurilor limbajului, al ironiei sau al intertextualităţii mai mult sau mai puţin sofisticate. Sentimentele caline au dispărut, in