Când am anunţat, în cadrul şedinţei noastre ,de sumar" săptămânale, că urmează să scriu despre o carte semnată de Niadi-Corina Cernica, mi-am dat seama că nimeni din redacţie nu auzise de autoare. M-am gândit, cu acest prilej, că în România notorietatea este foarte prost distribuită. Chiar dacă facem abstracţie de aşa-zisele ,vedete TV" şi luăm în considerare doar viaţa literară, tot constatăm existenţa unor mari inechităţi în ceea ce priveşte gradul de vizibilitate al celor care scriu. Unii, valoroşi, dar şi nevaloroşi, sunt aduşi în prim-plan de apartenenţa la grupuri agresive şi zgomotoase, de campaniile publicitare ale unor edituri cu eficiente servicii de marketing, de accesul la mass-media. Alţii, oricât de valoroşi ar fi, rămân - dacă nu au mijloace să-şi promoveze imaginea - veşnic necunoscuţi, un fel de guvern din umbră al literaturii române.
Stilul competenţei fireşti
Niadi-Corina Cernica (născută la 28 iulie 1973 la Câmpulung Moldovenesc, doctor în filosofie al Universităţii Bucureşti, în prezent cadru didactic la Universitatea ,Ştefan cel Mare" din Suceava) se numără printre autorii lipsiţi de vizibilitate. Dar este o prozatoare şi o eseistă formată şi originală, care îşi valorifică sensibilitatea filosofică în cărţi de proză stranii (Indiile greşite, 1996, Cartea sorţilor, 1999, Amore, more, ore, re, 2001 etc.), recuperate parcă dintr-o bibliotecă a Atlantidei, şi îşi utilizează - cu sobrietate - talentul literar pentru scrierea unor eseuri dezinvolt-nonconformiste, provocatoare (cum sunt cele din volumul Imaginarul. Presupoziţii ontologice, 2005 sau din volumul la care am să mă refer în continuare, Eseuri de istoria filosofiei şi filosofia culturii, 2006).
Ceea ce se remarcă, de la început, în recenta culegere de eseuri este familiarizarea deplină a autoarei cu principalele curente de gândire din istoria umanităţii
