"Modalităţi de afirmare a independenţei în politica externă a statelor din lagărul comunist: Ungaria – 1956, România – 1964", a reprezentat tema mesei rotunde desfăşurate, vineri, 31 martie, la sediul Arhivelor Naţionale ale României din Bucureşti. La masa rotundă moderată de prof. universitar dr. Ioan Scurtu, au participat lucrători din cadrul instituţiei, cercetători, cadre didactice universitare, studenţi, precum şi foşti participanţi la evenimentele evocate. Din partea Trustului Gazeta din Transilvania a participat ca invitat Nicolae Balint, jurnalist şi profesor cu preocupări în cercetarea şi valorificarea unor fonduri de arhivă aflate în cadrul Direcţiei Judeţene Mureş.

Menită a fi instituţia păstrătoare a memoriei naţionale, Arhivele Naţionale au ele însele un bogat trecut istoric. Înfiinţată oficial odată cu punerea în aplicare a Regulamentelor Organice – moment în care s-a considerat că „păstrarea arhivelor statului fiind un object care meritariseşte toată luarea aminte a stăpânirii" – instituţia Arhivelor Naţionale a fost luată în subordinea "Ministerului din Lăuntru". Ca instituţie păstrătoare de arhive, aceasta a fost întemeiată la 1 mai 1831 în Ţara Românească (având 6 lucrători, sub conducerea lui Iordache Rasti) şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova (cu 5 lucrători, sub conducerea lui Gheorghe Asachi). Din unirea instituţiilor din cele două ţări, pe data de 31 octombrie 1862 a rezultat Direcţia Generală a Arhivelor Statului, având drept prim conducător pe Grigore Bengescu al II-lea. După primul război mondial şi întregirea statului naţional român au început să funcţioneze filiale ale instituţiei, în Transilvania cu sediul la Cluj (pe data de 14 martie 1920), în Bucovina, cu sediul la Cernăuţi, pe 22 august 1924, iar în 1925 în Basarabia, având sediul la Chişinău. Deşi instituţia centralizată funcţionează din 1862, abia în 1925 este aprobată prima